Mi-am făcut operație de abdominoplastie. Experiența din spital. [VIDEO]

Vă invit să citiți și prima parte a acestui articol cu pregătirile pentru operația de abdominoplastie aici

 

Era deja ora unu noaptea, dar eu nu puteam să adorm. Am mai citit o dată protocolul preoperator și toate informațiile despre abdominoplastie pe care mi le dăduse domnul doctor Oltjon Cobani. Dar nu eram atentă, căci de fapt eram ocupată să îmi fac în subconștient un plan de rezervă. Mă încurajam singură că mă pot răzgândi în orice moment și că părinții mei sunt alături de mine să mă ajute să scap. Acum îmi vine să râd când îmi amintesc toate astea, dar pe moment recunosc (cu puțină jenă) că eram extrem de speriată. Emoțiile din acea seară au fost cele mai puternice din tot procesul dacă stau bine să mă gândesc: pe de-o parte era ceva ce îmi doream extrem de mult, iar de cealaltă parte era frica foarte mare.

De unde venea această frică puternică? M-am gândit să fac o listă în caz că poate fi de ajutor acelora dintre voi care vă gândiți la o astfel de intervenție.

  • În primul rând nu mai trecusem niciodată printr-o operație (cea de apendicită de la vârsta de 10 ani nu prea mi-o amintesc și nici nu a fost la fel de complicată) – și nu știam cum se va desfășura procesul în sine, și mă speria și ideea de a sta în spital, de a avea dureri și de a fi vulnerabilă.
  • Apoi cel mai teamă mi-era de anestezie. Și eu, la fel ca mulți dintre voi, am auzit că anestezia îți ia nu știu câți ani din viață, că îți este foarte rău de la ea după operație, dar cel mai frică era că nu mă voi trezi după. Mă bușește plânsul când vă scriu aceste rânduri pentru că trebuie să mă întorc la acele emoții. Îmi dau seama că exagerez, dar totodată sunt emoțiile mele și m-am luptat cu ele toată perioada de dinainte de operație și mai ales în noaptea aceea. Mă simțeam vinovată la gândul că exista acest risc și că le pot face asta părinților mei doar pentru un moft de-al meu. Este groaznic să te simți așa și să nu poți împărtăși cu nimeni frica ta cea mai mare.
  • Am citit tot ce se putea citi pe internet despre #tummytuck și #abdominoplastie. Foarte puține erau cazurile în care oamenii au relatat o experiență plăcută, iar în România nimeni nu a mai povestit așa cum am decis să o fac eu pentru voi. Pur și simplu nu am găsit o astfel de poveste pe internet, doar diveste topicuri pe forumuri care nu mă încurajau deloc pentru că erau despre complicații legate de operație. În schimb, mai cunoșteam două persoane care au făcut această intervenție aici în România și care m-au încurajat să o fac și eu.
  • Mă gândeam cu teamă la perioada de recuperare. Mi-am ales special perioada înainte de sărbătorile de Paște ca să pot profita și de vacanță astfel încât cei apropiați să fie mai liberi și să îmi poată acorda și mie ajutor. Sincer eu mă așteptam să fiu invalidă vreo 2 săptămâni, dar nu a fost cazul având în vedere că la 11 zile de la operație m-am urcat la volan.
  • Nu știu cum vă imaginați voi că arată această intervenție, dar eu mă așteptam să fiu ciopârțită având în vedere că urma să am o cicatrice care pornea de la șoldul drept până la șoldul stâng. Mă gândeam că nu voi mai avea curaj să mă dezbrac mult timp de acum încolo, cel puțin jumătate de an!

Așa că mai dormi Ioano cu toate gândurile alea!

Trebuia să ajungem la spitalul Monza din strada Tudor Ștefan la ora 07:00-07:30 ca în jur de ora 09:00 să intru în sala de operație. Cum o să vedeți și în video-ul de la sfârșitul acestui articol, am întârziat la propria operație. Dar nu eram eu dacă nu întârziam! De data aceasta nu a fost vina mea, să pare că taximetriștii blocaseră Piața Victoriei și tot traficul a fost dat peste cap. Noroc că mersesem cu o zi înainte și semnasem toate actele de internare, căci altfel ar fi trebuit să o fac în acea dimineață. Am ajuns la spital în jur de ora 08:30 și am fost condusă în rezerva mea. Acolo erau două paturi și o baie proprie. Eram singură în rezervă și așa am rămas până în ziua externării. Deși am chițăit să-mi fie adusă și mie o colegă, a fost mai confortabil până la urmă să stau singură. Camera și baia erau foarte curate, zici că eram la pensiune și nu la spital. Mi-au fost aduse halatul, lenjeria de unică folosință, ciorapii compresivi, papucii și halatul. Apoi o asistentă extrem de drăguță și răbdătoare a venit și mi-a pus în mâna stângă o branulă roz. Nu mai avusesem niciodată o branulă, așa că iar am avut un moment de frică. Însă procesul nu a fost atât de dureros, iar faptul că era roz mă mai inveselea puțin. Mama nu a avut voie să urce în rezerva mea înainte de operație, așa că am stat singură în tot acest timp. A trebuit să îmi scot cercelul din limbă pentru că urma să fiu intubată și din fericire nu am avut prea mult timp liber ca să mă gândesc la ce urmează. Până la urmă a fost bună și întârzierea asta la ceva!

Domnul doctor Cobani a venit până în rezervă să vadă cum mă simt și să-mi mai povestească încă o dată cum se vor desfășura lucrurile, iar după câteva minute o asistentă a venit și m-a condus la un alt etaj al spitalului. A fost o fază fix ca în filme în care m-a condus până la o ușă, apoi a apăsat pe un buton, e ieșit o altă asistentă care m-a introdus într-o zonă mai sterilă. Acolo m-a condus într-o camera unde era un pat, dar numai de relaxat nu aveam eu chef în momentul acela. Apoi am mers la poze și la măsurători. Doctorul Cobani mi-a recomandat să vin cu lenjeria intimă pe care o port de obicei pentru a se ghida unde să plaseze incizia astfel încât cicatricea să nu fie vizibilă. Am făcut multe poze, apoi cu ajutorul unor rigle și a unor markere a început să își ia tot felul de repere și să mă deseneze. Doctorul Cobani face echipă cu dna doctor Maria Filipescu pe care am cunoscut-o atunci. Dacă ești mai pudică, s-ar putea să nu îți placă acest pas pentru că stai dezbrăcată în fața medicilor. Eu nu sunt, așa că nu m-a deranjat prea tare.

Apoi am intrat în sala de operație unde am dat peste o armată de oameni. Doctorul anestezist A. Uleia mi-a spus că înainte de a intra în sala de operație mi se va administra un calmant ușor pentru a intra relaxată, dar zău dacă îmi amintesc sau îmi dau seama când mi l-au dat. Știu doar că mă gândeam unde e calmantul promis că am ajuns deja în sală, unde mi-am dat seama că eram foarte relaxată. Oamenii erau veseli, îmi zâmbeau și vorbeau cu mine. Așa am cunoscut-o pe asistenta Ioana care mi-a împărtășit că și a slăbit 40kg și mi-a propus să mergem împreună la balet. M-au apucat puțin emoțiile când am văzut că încep să îmi fie legate mâinile și picioarele, dar până mi-au legat al patrulea membru mi s-a rupt filmul.

Mi-amintesc că am fost trezită la un moment în sala de operație după intervenție ca să se asigure că sunt bine. Ioana vorbea cu mine, mă întreba cum mă simt, dacă mai țin minte că i-am povestit niște lucruri pe care zău că nu mi le amintesc, dar țin minte că i-am confirmat că așa s-au întâmplat :))) am adormit destul de repede la loc și m-am trezit în rezervă pe la ora 14:15-14:30 alături de mama și de prietena mea Andreea. Operația durase trei ore și jumătate după spusele domnului doctor. Am făcut operație de abdominoplastie, adică doar îndepărtarea excesului de piele, fără lipoaspirație.

Imediat după operație, înainte să mă trezesc prima dată după ce am fost adusă în rezervă.

La trezire m-am simțit extrem de confuză și adormită, dar aveam o grijă: să îmi pun cercelul la loc în limbă, iar apoi am cerut telefonul #viațădeinfluencer. Nu știu cum am reușit să îmi amintesc unde pusesem cercelul în geantă și cum am reușit în starea aia să fac această operațiune, dar am făcut-o. Apoi am verificat dacă aveam notificări în social media. Nu am vorbit prea mult. Am pus telefonul lângă mine în pat și am rămas cu ochii fixați în tavan. Am auzit-o pe Andreea că mă întreba dacă respir iar în următoarele secunde s-a auzit o alarmă și asistentele au dat buzna în rezervă și mi-au pus o mască de oxygen pe față. Nu-mi amintesc bine momentele ce au urmat după ce auzeam vocea Andreei, dar se pare că uitasem să respir. M-am trezit în jur de 17:45-18:00 singură. Toată lumea era plecată și chiar dacă nu simțeam nicio durere sau greață, mi-a luat vreun sfert de oră să refac filmul celor întâmplate. Nu m-am speriat că nu mi-am dat seama din prima unde sunt și de ce. Imediat a intrat o asistentă să mă verifice care a stat de vorbă cu mine și mi-a povestit ce se întâmplase. În permanență erau 4 asistenți disponibili pentru persoanele din rezerve, fiind un spital mic și cochet eu m-am simțit super răsfățată.

Aici mă trezisem deja de câteva ore și îmi desfăcusem părul ca să arăt bine :))

Eram destul de cablată când m-am trezit: pe brațul drept aveam un tensiometru, la degetul arătător stâng aveam chestia aia care mă monitoriza și urla dacă nu mai respiram, aveam branula, din cele două extremități ale operației îmi ieșeau două drene cu care am stat mai multe zile, pe picioare aveam un aparat care îmi facea drenaj limfatic și mai aveam o sondă urinară. Când am auzit că aveam sondă urinară m-am panicat. Mai mult m-am panicat pentru că nu știam cum arată și mi-o imaginam ca o tija lungă de metal care o să mă doară dacă mă mișc. Prin urmare, am încercat să nu mă mișc, iar în prima zi nici nu am vrut să mă ridic din pat (deși doctorul Cobani chiar mi-a recomandat să mă ridic). De frica sondei am stat în pat până a doua zi. Ce bleagă am fost și eu! A doua zi am văzut că sonda este o chestiuță mică din cauciuc lungă de vreo 7cm. Nici n-am simțit când mi-a fost scoasă. La un moment dat i-am zis asistentei că sunt pregătită să o scoată și mi-a zis că îmi fusese scoasă deja sonda.

Tot după operație în prima zi mi s-a făcut o foame la un moment dat de leșinam. Spre seară am avut voie să mănânc după ce s-au convins că nu am greață și nu voi vomita de la anestezie. Nu aveam voie să mănânc nimic din afara spitalului. Prima masă a constat într-o supă de legume strecurată, iar eu și mama ne-am distrat încercând să pescuim sedimentele de morcov, și compot. Compotul avea un gust groaznic.

Între timp au venit și fetele la mine și am dat o petrecere în rezervă: Raluca a venit pregătită cu baloane pe care le-am legat de perfuzor, o pernă roz cu sclipici ca să mă simt mai bine în spital și o banderolă pe care scria Princess ca să “știe lumea cum să te trateze” , dar adevărul este că tot personalul spitalului a fost extrem de atent și de empatic și le sunt extrem de recunoscătoare că mi-au făcut șederea în spital atât de plăcută.

Deci în salon eram eu, Ralu, Andreea, Bianca, Crisu, Ioana, mama și tata. Când a venit și domnul doctor nu i-a venit să creadă cum arăta rezerva mea. Pe la ora 20:00, înainte să plece acasă, doctor Cobani a venit să mă mai vadă o data. Cred că după operație a venit de 4 ori să mă vadă, o data domnul doctor anestezist Uleia și domnul doctor Eduard Ursuleanu care am înțeles că mi-a reparat hernia ombilicală ce mi-a fost descoperită abia în operație.

Să vă zic ce s-a întâmplat în operație. La ecografia abdominală de părți moi despre care v-am povestit în primul articol că a trebuit să o fac înainte de operație nu mi-a ieșit că aș avea diastază și nici hernie ombilicală. De hernie ombilicală nici nu se punea problema și nici nu știam că există așa ceva până atunci.

Însă când m-au deschis doctor Cobani a observat că aveam o mică diastază (se pare că anii de sport au ajutat totuși la ceva) și o mica hernie ombilicală. Operându-mă într-un spital de excepție, l-a chemat imediat pe domnul chirurg generalist Ursuleanu care mi-a reparat rapid hernia.

Apoi doctorul Cobani s-a ocupat de diastază.

Ce este diastaza?

“În mod normal mușchii drepți abdominali sunt uniți pe linia mediană având un rol important în menținerea posturii fiziologice și a integrității peretelui abdominal. Diastazisul de drepți abdominali reprezintă situația în care acețti mușchi se îndepărtează de linia mediană, între ei rămânând o structură anatomică slabă, o fascie, incapabilă să mențină presiunea intraabdominala, de aici și aspectul bombat al  abdomenului. Acest lucru se poate întâmpla sub ombilical, deasupra ombilicului sau pe toată linia mediană. Cea mai frecventă cauză a diastazisului de drepți abdominali este sarcina (datorită creșterii presiunii intraabdominale), dar aceasta poate  fi întâlnită în mod frecvent la persoanele cu obezitate. De asemenea, chiar și alte persoane care nu se înscriu în categoriile de mai sus pot să dezvolte diastazis. Tratamentul este chirurgical și presupune sutura mușchilor drepți abdominali pe linia mediană. În mod frecvent persoanele care au diastazis prezintă și exces tegumentar, astfel încât intervenția poate fi combinată cu abdominoplastia. Durata unei astfel de intervenții combinate este în jur de 3 ore. De amintit faptul că în același timp cu abdominoplastia pot fi reparate și alte defecte ale peretelui abdominal cum ar fi herniile ombilicale (destul de frecvente după sarcină). Herniile reprezintă dehiscente ale peretelui abdominal prin care pot hernia intestinele. Tratamentul este unul chirurgical și constă în sutura directă a herniei sau folosirea unei plase în vederea închiderii orificiului  herniar. a explicat doctoral Oltjon Cobani.

Deci, mi-au fost cusuți mușchii și acesta este unul dintre motivele pentru care abdomenul meu arată așa frumos acum. Este foarte bine că mi-a fost descoperită și această hernie cu ocazia operației pentru că în timp mi-ar fi putut cauza complicații grave fară a ști nici măcar ce am.

Pe la ora 21:00 fetele au fost trimise acasă și am rămas singură. Asistentele au fost foarte atente și m-au întrebat mereu dacă am nevoie de un calmant sau de ceva să dorm, iar eu am ales din meniu doar ceva pentru dormit. Nu m-am văzut în prima zi pentru că aveam un mare pansament alb pe tot abdomenul. Vedeam doar că eram mai plată și nu simțeam nimic. Însă nu puteam să tușesc sau să râd. De asta chițăiam în video când au intrat fetele: îmi venea să râd, dar nu puteam pentru că simțeam o durere dacă mă încordam.

Un alt detaliu interesant din prima zi este că l-am auzit pe doctoral Cobani că mi-a zis ceva de genul că sunt plată, dar fiind încă destul de sedată nu am dat prea mare atenție, mai ales că tot timpul până la operație și chiar și înainte să intru în sală mi-a zis să nu mă aștept să fiu plată după intervenție, așa că am avut timp suficient să mă obișnuiesc cu ideea că nu voi fi plată. Dar știam că oricum voi arăta mai bine pentru că nu voi mai avea acel șort de piele.

A doua zi m-am trezit mai mult pentru că a venit micul dejun și că venise asistenta să îmi dea niște pastile. Imediat a venit și domul doctor la consult și mi-a dat în sfârșit pansamentul jos, dar nu am avut curaj să mă uit. Însă, am avut un dialog foarte interesant pe care voi încerca să-l redau cât mai fidel:

Eu: Ieri când ați venit la mine am auzit cuvântul “plat” era vorba despre mine?

Dr. Cobani: Da.

Eu: Păi m-ați făcut plată?

Dr. Cobani: Da.

Eu: Păi nu mi-ați zis de atâtea ori că nu puteți să mă faceți plată?

Dr. Cobani: Eh, ți-am zis și eu așa ca să nu îți creez false așteptări. Ești plată.

În momentul acela s-a deschis cerul și îngerii au început să cânte. Îmi venea să sar din pat și să îl iau în brațe. Instant am prins și curaj să mă uit la operația mea :))

Am fost îndemnată să mă ridic din pat și să fac câțiva pași pentru că ieri am fost cam leneșică și am rămas doar în pat. Așadar, mi-a fost scoasă sonda, mi-am luat “poșetuțele” (așa îmi alintam drenele), mi-a fost adus un corset medicinal pe care a trebuit să îl port minim o lună și am făcut o plimbare singură până la toaletă. La început am avut nevoie de ajutorul cuiva ca să mă ridic în fund, apoi am prins curaj când am văzut că nu e așa dureros și mă ridicam singură.

Singura complicație a fost noul buric care s-a vindecat mai greu. Probabil se trage de la hernia ombilicală. Doctor Cobani mi-a zis că extrem de rar se întâmplă această complicație și că am avut ghinion să ni se întâmple tocmai nouă, dar nu a reprezentat un discomfort așa mare. Buricul trebuia curățat și pansat des. Cât am stat în spital de vreo 2-3 ori pe zi, apoi în fiecare zi timp de vreo 5 zile și apoi la câteva zile până am învățat să fac singură acasă asta.

Am decis să mai rămân o noapte în spital. Mă simțeam tare confortabil și eram îngrijită foarte bine, așa nu mi-a fost greu să mă decid. În costul operației era inclusă o noapte de spitalizare, atât cât se și recomandă, așa că eu am mai plătit în plus 150 euro. A meritat fiecare bănuț și probabil aș mai fi stat încă o noapte, dar mă simțeam bine, mergeam singură și nu avea rost.

Am plecat acasă vineri dimineață pe picioarele mele. Doctorul Cobani se pregătea să intre într-o nouă operație de abdominoplastie. Știu pentru că în ultima zi îmi venise o colegă de camera căreia am reușit să îi dau puțin curaj când a văzut cum arăt și cum mă simt eu. Era tare speriată și credeți-mă că îi înțelegeam fiecare trăire. Cu câteva zile în urmă eu fusesem în locul ei.

Mi-am dat seama că unii doctorii sunt niște super oameni. La ora 20:00 seara doctorul Cobani venea la ultimul consult la mine, iar dimineața înainte de ora 8:00 era deja în spital. Mai că îmi venea să îi spun să mă mai lase să dorm puțin. Și în săptămânile ce au urmat am observat că asta se întâmpla și în weekend, iar unele zile erau dublate de gărzi la spitalul Floreasca. Mă înclin!

Vineri dimineața am plecat pe picioarele mele de la spitalul Monza cu cele două poșețele în mână. Mergeam cocoșată și așa am mers vreo două săptămâni până am reușit să stau din nou dreaptă. Abia vineri mi-a fost scoasă branula din mâna stângă și vă zic sincer care au fost cele mai dureroase chestii la această operație: branula care îmi provoca un discomfort continuu și drena din partea dreaptă pentru că mă durea puțin fix locul pe unde ieșea.

Vă las cu video-ul și în câteva zile urmează și ultima parte acestei experiențe: recuperarea.

Detalii despre Doctorul Oltjon Cobani și prețurile intervențiilor găsiți aici, iar despre spitalul la care m-am operat aici.

LIKE it & SHARE it!
0

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Comment *






Enjoy this blog? Please spread the word :)

  • RSS20
  • Facebook
  • Google+0
    http://ioanadumitrache.ro/2019/07/29/operatie-abdominoplastie-oltjon-cobani">
  • Twitter20
  • YouTube0