Despre bucuria de a învăța să fac snowboarding la 30 de ani

Am niște prieteni minunați. Nu doar o data mi-a zis mama că prietenii trebuie să îi numeri pe degetele de la o mână. Și tot de atâtea ori am ținut să mă contrazic cu ea, până când am realizat că, de fapt, sunt eu o norocoasă că am atâția prieteni buni. Și într-adevăr, când am început să observ că prieteniile se leagă greu, sunt de context și de interes, că oamenii se deschid din ce în ce mai puțin, și că legăturile autentice dintre oameni sunt foarte rare, am început să înțeleg și perspectiva mamei.

Nu-mi dau seama de ce am crescut cu ideea că sporturile de iarnă sunt ceva elitist, poate chiar exclusivist. Am crescut într-o familie cu posibilități materiale foarte bune, deci nu asta ar fi putut fi problema. Chiar am întrebat-o pe mama dacă pur și simplu nu au fost interesați sau există un motiv precis. Se pare că nici ei nu au fost expuși la astfel de activități (deși tata se pare că a skiat în tinerețe), iar când eu și fratele meu eram suficient de mari pentru această activitate tata a început să aibă multe proiecte în străinătate, iar focusul familiei noastre a fost pe altceva. Nu știu dacă vă regăsiți în povestea mea, dar cert este că în ciuda faptului că am tânjit la un moment dat după vacanțe pe pârtia de ski, nu le-am cerut părinților mei în mod expres să mă trimită. Apoi chestia asta nu a mai depins de ei, dar eu tot nu am făcut nimic în acest sens. Și aveam în jurul meu prieteni buni care mergeau să practice sporturi de iarnă atât în România, cât și în străinătate.

Pe lângă tot acest context în care simțeam că aceste activități nu sunt chiar accesibile tuturor, eu mai aveam o piedică. Iar această piedică mi-o puneam singură pentru că era atât de ordin fizic, căci eram un om supraponderal extrem de sedentar și chiar mi-era greu (chiar dacă nu îmi place să recunosc), dar și de ordin emoțional pentru că nu mă credeam în stare. Simplul motiv că a face ski sau snowboarding presupune efort și mișcare mă descuraja. Iar mie nici nu-mi făcea plăcere să fac sport, nici nu credeam că pot face această activitate la greutatea mea. Este o prejudecată mult prea cunoscută și răspândită (cum că oamenii grași nu pot practica sporturi) încât să susțineți că nu v-ați lovit niciodată de ea sau că nu ați gândit chiar voi vreodată asta.

Și aici mă întorc la prietenii mei minunați care de-a lungul anilor au avut doar influențe frumoase asupra mea. Nu vreau să transform articolul într-un elogiu la adresa lor pentru că pe voi v-ar plictisi, iar eu prefer să le ofer recunoștința și aprecierea personal.

Vreau doar să vă spun că datorită faptului că ei au creat un mediu în care eu să mă simt apreciată, încurajată și susținută, am reușit să depășesc niște prejudecăți și să îmi depășesc niște limite impuse ori de mine, ori de societate.

Puterea exemplului este foarte importantă

Când am cunoscut-o pe Anda am fost tare bucuroasă pentru că în sfârșit aveam și eu de la cine să împrumut haine. Aveam aceleași preferințe și purtam cam aceeași măsură, așa că parcă era un match made in Heaven. Ea avea un grup mare de prieteni mișto și un frate mai mare (Arin). Și eu am un frate mai mare, în caz că nu știți.

Mulți ani i-am auzit și i-am văzut pe Anda, pe Arin și pe prietenii noștri plecând iarna să facă snowboarding și ski, și chiar dacă mi-am dorit mult să fac și eu parte din gașca aia cool, nu am avut curajul să îndrăznesc să visez că aș putea practica acest sport.

Totuși, faptul că îi vedeam pe ei, la fel de supraponderali ca mine, că pot, că se distrează, că își permit, că se integrează cu ușurință în tot felul de găști și că sunt acceptați, m-au făcut să îmi doresc, să visez și să îndrăznesc.

Când iubirea de sine și încrederea în propria persoană fac minuni

Am avut curaj să spun cu voce tare că vreau să învăț să fac snowboarding abia la începutul anului 2017 când aveam aproape 29 de ani, și când deja slăbisem peste 30kg din cele 120 de la care pornisem. Deja făceam sport regulat de un an și jumătate și aveam o condiție fizică cum nu mai avusesem niciodată până atunci. Încrederea în mine crescuse considerabil pe măsură ce kilogramele în plus mă părăseau, dar nu acesta a fost principalul motiv. În primul rând rând, cel mai mult a contribuit la creșterea încrederii în sine faptul că în fiecare zi descopeream că am un organism mai puternic și mai capabil de a face antrenamente din ce în ce mai complexe. Eu nu am avut încredere în mine, dar corpul meu m-a învățat să am (pe calea cea grea, ce-i drept). Și ascultându-mi corpul am învățat cum să am grijă de mine. Acum știu că iubirea de sine se traduce (în cazul meu) printr-o alimentație sănătoasă, mișcare, odihnă și a face ceea ce îmi place și îmi provoacă bucurie. Atunci doar învățam asta. Și curajul este o dovadă de iubire de sine. Iar eu în ianuarie 2017 m-am simțit curajoasă.

Înconjură-te cu oameni care te susțin și te încurajează

Și oamenii din jurul meu au reacționat minunat! Anda mi-a dat haine de snowboarding de la ea, iar de la restul grupului am încropit ce mai aveam nevoie: boots, placă, ochelari etc. Poza de mai jos este de la prima mea experiență pe placă. Nici măcar mănușile pe care le purtam nu erau ale mele.

La prima experiență pe pârtie am mers și cu Iulian (antrenorul meu de la sală) pentru că el a fost omul care m-a susținut cel mai mult în călătoria mea pentru că este important să te înconjuri de oameni care te ridică. Nu știu cum sunteți voi, dar eu sunt genul de persoană care se simte motivată și prinde puteri atunci când este încurajată. Critica pe mine nu mă motivează, ci din contră îmi dă stări de anxietate și neîncredere, iar lucrurile tind să o ia într-o direcție nedorită.

Pe 6 ianuarie 2017 m-am urcat prima dată pe o placă. Mi-am luat o lecție de două ore cu un instructor și nu am reușit prea multe atunci. Nici măcar o întoarcere nu mi-a ieșit. Nu puteam să mă ridic singură, cădeam mult, urcam 20-30m la picior pe pârtie și apoi cu ajutorul instructorului făceam niște viraje. Nu am reușit să fac singură nimic, dar făcusem un mare progres: eram pe pârtie, aveam placa de snowboarding în picioare și aveam o direcție.

Pasiunea și dedicarea

Pe 28 ianuarie am revenit împreună cu prietenii mei pentru încă o tură pe pârtie. Ei au dat o tură pentru că eu tot la baza pârtiei am stat și am exersat. Dar de data aceasta aveam costumul meu de ski (boots și placă tot de împrumut). Iar pe Anda o puteți recunoaște ușor, căci suntem îmbrăcate la fel. Nimic ieșit din comun, facem asta de când aveam eu 19 ani 🙂

Tura aceasta am reușit să mă ridic singură și să fac întoarcerea spre dreapta. Pentru că nu mă puteam ridica de jos, Anda m-a învățat să fac ca ea: să mă ridic din genunchi și să mă întorc apoi ușor spre dreapta. Și după câteva căzături am reușit. Nici ea nu putea să se ridice din fund, așa că a găsit o alternativă și mi-a împărtășit-o și mie. M-am simțit înțeleasă și acceptată. Și a contat foarte mult pentru că nu m-a descurajat și nu m-a făcut să mă oprescAșa arătau genunchii mei după acel weekend pe pârtie. Cum mă simțeam? Foarte mândră de mine, chiar dacă durerile erau crunte.

Acum nu vă faceți griji, căci port protecții. Am găsit niște genunchiere minunate la Decathlon și niște protecții pentru fund care mi-au devenit prieteni de nădejde.

În decembrie 2017, chiar cu două zile înainte de Crăciun, am făcut o nouă criză de spate. Hernia mea de disc a fost deranjată de niște antrenamente greșite și de un covor pe care voiam să-l car singură. Așa că am intrat în 2018 puțin imobilizată la pat și cu injecții regulate de dexa pentru a putea ieși din criză și pentru a-mi putea recăpăta mobilitatea. Pur și simplu nu puteam să mă mișc de durere. Așadar, am ratat acel sezon și nu am putut să continui procesul de învățare. Sincer vă mărturisesc că cel mai supărată am fost pentru că nu am avut grijă de mine și că nu am putut merge la pârtie.

Însă, am profitat din plin de sezonul de iarnă 2018-2019 pentru că am fost plecată în stațiunea de ski Kopaonik din Serbia unde am învățat să controlez cât de cât placa, am făcut primele coborâri de pârtie și am învățat să fac întoarcerile pe stânga și pe dreapta. Am luat timp de 4-5 zile lecții cu un instructor. Dimineața făceam 2 ore cu instructorul și apoi mă dădeam singură sau cu prietenii.

Pentru plecarea din Kopaonik m-am pregătit corespunzător și acum aveam propriul meu echipament complet căci determinarea și dorința mea de a învăța erau maxime.

Apoi m-am întors cu frumoșii (uitați și voi cât de frumoși sunt!) mei prieteni pe pârtia de la Azuga unde am vrut să exersez ce învățasem în Serbia.

De la stânga la dreapta: Betto, Arin, Anda și Gloria, Sebi, Anastasia, Flori, Ana, Bogdan și eu

Aici eram super fericită a reușit să mă pună Anda într-un final pe placă

Dacă și voi aveți prejudecata că oamenii grași nu pot practica sporturi nu-i nimic pentru că și eu am avut-o. Dar asta nu te face un om rău, ci pur și simplu ți-ai însușit niște cutume ale societății în care trăiești. Pentru asta nu trebuie să te consideri vinovat. Vinovat devii în momentul în care alegi să porți în continuare ochelarii de cal și refuzi să îți deschizi mintea.

Arin este un bărbat de talie mare care cântărește în jur de 140 kg și se dă cu placa de snowboarding mult mai bine decât două treimi decât oamenii de pe pârtie. Și se distrează, și este empatic și are răbdare să îi învețe și pe cei din jurul său. Uneori doar având un exemplu prinzi curaj să ieși din carapace și să încerci lucruri la care abia îndrăzneai să visezi.

Răbdarea și bucuria

Sezonul de anul trecut s-a încheiat în martie după călătoria de 4 zile în stațiunea Pamporovo din Bulgaria unde am mers cu prietena mea Denisa Sima (cu siguranță îi cunoașteți canalul de YouTube) și cu cercul ei de prieteni. Toți erau mult mai tineri decât mine și mai puși pe șotii, dar mi-a prins tare bine acea plecare și experiența unui grup diferit. Distracția a fost maximă și am descoperit un lucru de care nu fusesem deloc conștientă până atunci: pe pârtie oamenii sunt solidari, iar legăturile se creează foarte ușor între oameni. Așadar, și dacă te duci singur tot te vei lega de cineva.

Se învață ușor? Clar nu. Dar ce sport se învață ușor?

Însă vă zic sincer că procesul de învățare cu toate căzăturile și loviturile aferente, cu frici și frustrări, cu zile cu soare sau cu vreme rea, este presărat de bucurii și mici victorii. Din punctul meu de vedere satisfacția nu vine doar din bifarea faptului că ai învățat și asta, ci din micile victorii de pe parcurs: prima ridicare, prima întoarcere, prima pârtie coborâre, prima coborâre fără căzături, 5 întoarceri legate pe ambele părți, primele întoarceri pe pârtie abruptă și tot așa. Dacă privești lucrurile astfel tot procesul este o bucurie și o sursă de satisfacții personale. Și o resursă importantă pentru creșterea stimei de sine. Pentru că îți dovedești că poți face ceva de care nu te credeai în stare.

Ieși din zona de confort

La sfârșitul lunii ianuarie anul acesta am ajuns și la Bansko în Bulgaria. Recunosc că stațiunea m-a surprins plăcut și că am avut parte de o experiență total diferită față de cum mă așteptam (pot face o postare separată despre Bansko dacă vă interesează subiectul). În primul rând aici simt că am făcut niște progrese semnificative, am ieșit total din zona de confort și am urcat până la 1600m cu o telecabină, drum care dura în jur de 23 de minute (eu având teamă de înălțime). Într-o zi prietenii mei nu m-au putut însoți pe pârtie și am avut opțiunea de a nu mă duce nici eu sau de a merge singură.

Am ales să mă duc singură deși uneori mi-e tare teamă să fac lucruri singură. Aceea a fost și singura zi în care s-a putut urca la 2600m pentru că mergea și telescanului respectiv. Din cauza vântului prea puternic în cele mai multe zile este oprit. Vă dați seama cât de norocoasă am fost? În acea zi, am explorat și descoperit singură noi pârtii, am coborât de două ori de la 2600m, am reușit să fac întoarceri pe pârtia abruptă și am dobândit o stare de bine și de satisfacție pe care nu le mai simțisem până atunci. Este extraordinar de plăcut să fii mândru de tine!

În această vacanță am ieșit de mai multe ori din zona de confort și chiar dacă mi-a fost greu și mereu aveam toate motivele de a nu o face, tare mult mă bucur că am reușit. Și știți ce am observat? Că dacă nu mai stau așa mult pe gânduri, ci acționez rapid, este mult mai ușor. De exemplu, Anda mi-a reamintit că la sfârșit de martie voi pleca în Austria unde nu ai voie să urci în telescaun cu placa în mână, ci trebuie să fie legată la un picior. Eu am mai încercat să urc cu ea legată în Serbia, dar pentru că nu stăpâneam prea bine placa, mereu cădeam la coborârea din telescaun și am prin o mică frică. Ei bine, de data asta am zis instant Ai dreptate! și am luat decizia de a face ultimele urcări din acea vacanță cu placa legată, mai ales că îi aveam alături pe prietenii mei Anda și Betto care să mă susțină în caz de nevoie. La prima urcare m-am ținut mai mult de Betto, dar la următoarele 3 chiar m-am descurcat bine singură. Emoții tot am, dar măcar am încercat și acum știu că pot.

Pentru a ajunge aici am parcurs o călătorie lungă, dar frumoasă și plină de satisfacții care mi-au oferit zvâc și energie pentru celelalte sectoare ale vieții. Este important să facem lucruri care ne încarcă.

Și vreau să vă îndemn să aveți curajul de a încerca lucrurile la care visați. Vă doresc să priviți în jurul vostru cu sufletul și să vedeți și să vă înconjurați cu oamenii care vă inspiră, care vă susțin și care creează un mediu sigur, în care voi să vă simțiți confortabil.

Nu mai stați așa mult pe gânduri atunci când vreți să ieșiți din zona de confort deoarece creierul este inteligent și știe perfect ce argumente scuze să aducă pentru a nu face lucruri noi.

Nu fiți genul de persoane care găsesc câte o problemă pentru fiecare soluție.

Iar dacă sunteți părinți, poate ar fi o opțiune bună să îi expuneți pe copii la cât mai multe activități astfel încât să se familiarizeze cu ele, dar și să poată alege ei ce le place mai mult. Și gândiți-vă că puteți începe o serie nouă de activități cu copiii voștri astfel încât să valorificați altfel timpul petrecut împreună.

Iar în încheiere vreau doar să vă las mai jos un comentariu pe care l-am primit săptămână trecută pe Instagram.

De cele mai multe ori nu mai contează ce spun și ce cred ceilalți pentru că din astfel de momente te încarci cu încredere în sine, voioșie, satisfacție personală și mulțumire de sine.

Da, sunt un balon plin de fericire. Dacă m-ai strange tare aș exploda bucurie.

LIKE it & SHARE it!
0

Comments

comments

6 Comments on Despre bucuria de a învăța să fac snowboarding la 30 de ani

  1. Roxana
    9 February, 2020 at 20:04 (2 months ago)

    Felicitari pentru curaj!
    Scrii minunat! 🥰🤗

    Reply
    • Ioana Dumitrache
      10 February, 2020 at 07:19 (2 months ago)

      Mulțumesc din suflet că ai citit și că mi-ai lăsat mesaj :*

      Reply
  2. Cristina
    10 February, 2020 at 15:07 (2 months ago)

    Bună Ioana! Am savurat până la ultimul punct.
    Bravo! Ma bucur pt tine♥️♥️

    Reply
    • Ioana Dumitrache
      11 February, 2020 at 08:23 (2 months ago)

      Mulțumesc mult, Cristina! Nu știi cât mai bucură că oamenii citesc și apreciază ceea ce scriu. Chiar îmi deschid sufletul față de voi și când prmesc câte un comentariu sar în sus de bucurie!♥️

      Reply
      • Cristina
        11 February, 2020 at 18:27 (2 months ago)

        😍

        Reply
  3. Casey
    11 February, 2020 at 09:41 (2 months ago)

    BRAVO !
    Ai făcut o alegere ce-ți va aduce multe satisfacții.
    Eu aveam 28 când m-am apucat de snowboard ing. Au trecut de atunci 22 de ani. 😊
    Încă mă dau, iar bucuria de a fi împreună cu fiică-mea pe pârtie e uriașă.(ea are acum 18 ani)
    Deci, să ne întâlnim pe Tomba la anu’ !

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Comment *






Enjoy this blog? Please spread the word :)

  • RSS20
  • Facebook
  • Google+0
    http://ioanadumitrache.ro/2020/02/09/ioana-dumitrache-snowboarding">
  • Twitter20
  • YouTube0