În perioada 2015-2017 am reușit să slăbesc prin mult sport și alimentație sănătoasă peste 40 de kilograme. Vă spun sincer că atunci când am început acest proces pe care l-am denumit #MyBodyJourney (pentru că este o călătorie în adevăratul sens al cuvântului) nu credeam că voi ajunge să slăbesc atât de mult. Nici măcar nu aveam ca obiectiv acest număr de kilograme.

Nu știu care sunt experiențele voastre, dar de-a lungul anilor am încercat de foarte multe ori să slăbesc și am ținut multe diete. Unele erau mai restrictive, altele mai lejere. Slăbeam câteva kilograme, dar cum opream dieta imediat kilogramele reveneau, ba chiar de cele mai multe ori luam în plus față de greutatea de la care plecasem. Iar dacă se întâmplam să “calc strâmb” o singură dată, îmi pierdeam motivația și renunțam la dietă. Aceasta cred că este una dintre cele mai mari greșeli pe care le facem cu toții: suntem duri cu noi și ne criticăm aspru spunându-ne că toate eforturile de până atunci au fost în zadar, iar apoi pur și simplu renunțăm.

Nu regret că mi-am dedicat doi ani procesului meu de slăbit și că am ales să nu apelez la chirurgia bariatrică (adică să îmi tai stomacul) pentru că am învățat câteva lucruri valoroase care mă vor ajuta să duc o viață mult mai bună de acum încolo. Am avut timp în acești ani să îmi dezvolt o educație alimentară care mi-a lipsit cu desăvârșire. Am avut timp să îmi însușesc și să asimilez toate informațiile care m-au ajutat să îmi schimb complet stilul de viață. De data asta nu doar mi-au intrat pe o ureche și au ieșit pe cealaltă.

Nu știu de ce, dar am tot ezitat să spun că sufăr de SOPC (sindromul ovarelor polichistice) care este o afecțiune endocrinologică fără leac. Nu te vindeci de SOPC, ci urmezi un tratament cam toată viața care să îți ajute organismul să funcționeze cât mai normal. Unul dintre efectele cele mai comune ale SOPC este obezitatea. Unul dintre efectele tratamentului pe care eu îl urmez pentru SOPC este că întreține obezitatea. După ce începând cu 13 ani părinții m-au dus pe la diverși medici în încercarea de a descoperi cauza îngrășării mele, timp în care am ajuns și la Parhon (unde am avut parte de o experiență care m-a făcut să refuz să mă mai întorc acolo), medici care mi-au spus că am probleme cu tiroida și tratamente hormonale care mă făceau să mă umplu de păr pe corp, am reușit acum 11 ani să dau peste un medic endocrinolog deștept care mi-a pus un diagnostic corect și care mi-a prescris un tratament la care am reacționat bine și pe care îl urmez și în ziua de azi. Cuvintele lui au fost următoarele: Trebuie să slăbești măcar 10% din greutatea pe care o ai acum (aveam peste 90kg, dar nu mai știu exact cât). Dacă nu reușești prin sport și dietă, înfometează-te. Știu că nu este cel mai sănătos mod, dar în cazul de față ești într-un cerc vicios și trebuie să îl rupi pentru că tratamentul pe care tocmai ți l-am dat îți va îngreuna și mai mult munca. Și Ioana de atunci care avea puțin peste 20 de ani a băgat la cap și s-a înfometat. Mâncam doar un iaurt și unul sau două mere pe zi. Și mă simțeam slăbită, eram irascibilă, nu aveam energie, nu puteam dormi noaptea, iar când adormeam aveam cele mai urâte coșmaruri, dar am slăbit 16kg în mai puțin de două luni. Ce-mi puteam dori mai mult? Vă spun eu ce: mai multă minte.

Problema mea, și poate și o sursă de frustrări pentru mine, este că toată viața trebuie să mănânc mai puțin decât o persoană normală ca să-mi mențin greutatea constantă. Dacă vreau să slăbesc trebuie să mănânc și mai puțin și să fac mult sport. Ăsta-i organismul meu, așa funționează și în el trebuie să trăiesc de acum încolo. Este ceva ce nu pot influența nici prin stil de viață și nici prin tratamente medicale. Pot doar să țin sub control situația, ceea ce și fac.

Acele kilograme slăbite prin înfometare nu au revenit imediat înapoi pentru că în continuare aveam grijă să nu mănânc mai nimic. Dar după vreun an deja mă întorsesem la peste 90kg. În facultate am m-am menținut cumva sub 100 de kilograme, dar începând cu anul 2013 am explodat pur și simplu. Nu aveam absolut deloc grijă la alimentație, iar sport nu făceam deloc. Aveam o relație atât de greșită cu mâncarea încât vedeam în mâncare o recompensă. Cu toții căutăm plăcere în mâncare și nu este nimic greșit în asta, dar parcă mâncarea ajunsese una dintre plăcerile mele cele mai mari. Pe de altă parte simțeam și o rușine, și nu mâncam aproape niciodată în public. Exista o voce în capul meu care îmi spunea că oamenii care mă văd vor gândi că eu nu merit să mănânc. Că deja arăt de parcă am mâncat suficient. Acum realizez cât de critică puteam să fiu cu mine.

La începutul anului 2015 am avut o criză de spate dificilă care a reprezentat unul dintre cele mai urâte, vulnerabile și grele momente din viața mea. Așa am descoperit că am hernie de disc și că trebuie să mă operez. Medicul neurochirurg mi-a zis că ar trebui să mă operez, dar că el îmi recomandă să fac recuperare și să mai slăbesc. Pe scurt, să amânăm cât putem operația.

Mă bucur că am reușit să depășesc acest moment, să revin la o viață socială normală, să fiu prezentă în online în continuare, să mă aranjez, să mă îmbrac frumos, să particip la evenimente, și mai ales că am ales să nu mă urăsc.

Nu știu cum de nu m-am urât niciodată. Poate pentru că am fost înconjurată de iubire, de apreciere și de oameni blânzi și minunați. Un alt mecanism de supraviețuire al adolescenței mele, al facultății și a perioadei în care activam în domeniul frumuseții și modei într-o Românie unde e mai bine să fii curvă decât să fii grasă, cred că a fost faptul că aveam grijă de mine. Mă machiam, mă coafam, mă îmbrăcam cât puteam de frumos și de colorat, îmi petreceam timpul făcând ceea ce mă pasiona (make-up, scris, plimbări) și oamenii cu care lucram îmi arătau apreciere. Proastă nu eram, și nici superficială, așa că oamenii cu mintea deschisă nu aveau cum să nu îmi aprecieze calitățile dincolo de faptul că la capitolul aspect fizic nu mă încadram în standardele aceptate de societate ca fiind firești și normale.

Dar fizic nu mă simțeam bine. Pe atunci nu știam că nu este normal să te doară genunchii, să simți că rămâi fără aer dacă urci două etaje pe scări, că aplecarea ca să te încalți nu trebuie să fie o activitate solicitantă și că a fugi de orice activitatea fizică nu este o reacție normală. Credeam că asta e normalitatea și că toți oamenii au parte de aceeași experiență ca mine.

Mă și mințeam fără să îmi dau seama când îmi spuneam că Cine mă place, mă place așa cum sunt! ca să am o justificare pentru situația de complacere în care mă găseam și din care nu voiam sau nu știam cum să ies. Nu mă cert și nu mă critic pentru mentalitatea pe care am avut-o atunci. Atât am știut eu să fac pentru a supraviețui. A fost pur și simplu un mecanism de supraviețuire pe care l-am dezvoltat pentru a trece prin acea perioadă. Și credeți-mă că de-a lungul vieții am dezvoltat multe astfel de mecanisme și sunt mândră de mine că m-am descurcat atât de bine singură. Poate dacă aveam parte de îndrumarea unui terapeut lucrurile ar fi stat diferit, dar pe cont propriu atât am putut la momentul respectiv să fac, și cred că m-am descurcat bine.

După multe încercări nereușite de a slăbi (excepție făcând doar episodul cu înfometarea din 2009) îmi cam pierdusem speranța că voi reuși vreodată. Dar acum eram cumva forțată din cauza problemelor la coloană. Nu era doar sănătatea mea în joc, ci și demnitatea mea umană pentru că a fi imobilizată la pat și a avea nevoie de ajutor pentru a te muta și de pe stânga pe dreapta nu este o experiență pe care să vreau s-o mai retrăiesc vreodată.

Așadar, aveam motivul, dar nu știam cum să o fac. Și nici nu aveam motivația. Pentru că a avea motive nu este egal cu a avea motivație. Cu toții avem motive, dar câți dintre noi ne simțim și motivați să acționăm?

Nu știam cum să mă apuc de slăbit. Însă când îți dorești ceva cu adevărat și plantezi sămânța unei dorințe sau a unei intenții universul te ajută. Era sfârșit de mai 2015. Începusem să merg mai mult pe jos, să nu mai beau sucuri, să nu mai mănânc prăjeli și dulciuri, și uite așa am reușit singură să slăbesc 3kg în două săptămâni. Pentru că am ales să îmi asum public această experiență și să-mi documentez pe blog călătoria procesului meu de slăbit (găsiți toate articolele în secțiunea #MyBodyJourney), o amică mi-a făcut cunoștință cu Iulian Dinu.

Iulian Dinu nu este un simplu antrenor personal pentru că pe lângă specializarea în kinetoterapie și motricitate (adică fix ce aveam eu nevoie pentru problemele cu spatele), mai are un dar: acela de a motiva oamenii și de structura seturi de exerciții care chiar au efect.

Dacă vă imaginați că un om de 120kg (chiar și unul care nu are deloc probleme de sănătate) poate face orice tip de antrenament, vă înșelați amarnic. Antrenamentele trebuie adaptate fiecărei persoane ținând cont de starea de sănătate, de starea fizică, de starea emoțională și de stilul de viață. Nici eu nu știam toate astea. Le-am învățat experimentându-le pe propria piele.

Pe 18 iunie 2015 am făcut primul antrenament. Antrenament care a început cu o încălzire care a durat peste 20 de minute. După aproape 20 de minute am întrebat dacă mai avem mult și mi-a zis că abia facem încălzirea. Cu totul primul meu antrenament nu a durat mai mult de 40 de minute, însă eu l-am resimțit foarte solicitant, chiar dacă în realitate nu a fost așa.

Știam eu la vremea respectivă că după acel antrenament sportul va fi o constantă în viața mea? Nici nu bănuiam cât de mult voi reuși să slăbesc și cât de mult mă voi schimba.

În martie 2016 am alergat prima dată, iar în iulie-august 2016 deja ieșeam cu Iulian pe pista Lia Manoliu și alergam afară câte 4-5km.

Uitându-mă în spate realizez cât de mult m-a ajutat omul acesta să mă îmbunătățesc. Mi-a fost mai mult decât un antrenor, s-a comportat ca un co-echipier adevărat, mi-a oferit sprijin psihologic și emoțional și m-a făcut să cred mereu că pot mai mult și mai mult. M-a făcut să mă simt confortabil să mă cântăresc în fața lui, să nu îl mint niciodată, nici măcar când mâncam ce n-ar fi trebuit. Adică, mi-a creat un mediu în care să mă simt în siguranță. Și nu doar pe mine pentru că eram eu vreo specială, ci cu toți clienții lui s-a implicat la fel de mult, și toți au avut rezultate spectaculoase.

Cu pași mici m-am transformat dintr-un om sedentar într-o persoană care făcea sport aproape în fiecare zi, uneori chiar și de două ori pe zi. Eram atât de implicată și dedicată încât nu mi-am dat seama când zburaseră doi ani. Iar acum mai sunt câteva zile și se împlinesc 5 ani de când mi-am schimbat total stilul de viață. Am dat jos multe kilograme, și uite că încă nu le-am luat înapoi. Am mai avut fluctuații din cauza SOPC și a faptului că nu mai am motivația de fi în deficit caloric în permanență, dar trăgând linie sunt pe minus multe kilograme, am un stil de viață mult mai activ, un stil alimentar sănătos și echilibrat, iar starea mea generală de sănătatea s-a îmbunătățit. Uite că au trecut 5 ani și încă nu m-am operat la coloană, ba mai mult, am învățat să fac snowboarding la aproape 30 de ani.

Știu că am avut o periodă în 2015-2017 când am avut un mindset pe care eu îl consider excepțional. Știu că mi-a dedicat mult timp și multă energie procesului de slăbit. Pe atunci aveam ceva mai multă disponibilitate decât am acum, însă dacă am făcut-o o dată, vreau să o mai fac și acum. Vreau să mai slăbesc 15-20kg pe care știu sigur că îmi va fi greu să le dau jos mai târziu. Kilograme pe care știu sigur că vreau să nu le car cu mine după vârsta de 40 de ani. Așa că am decis să acționez acum.

De vreo câteva săptămâni stau și mă întreb: cum fac să îmi găsesc motivația? ACEA MOTIVAȚIE. Motivația care m-a ajutat să spun nu deseturilor la ieșirile în oraș cu prietenii, care m-a ținut luni întregi departe de orice strop de alcool, care mă ridica zi de zi din pat dimineața la ora 5:45 iarna când erau -2° Celsius afară pentru a merge să fac sport, motivația care mă facea să fac din #MyBodyJourney prioritatea mea numărul unul.

Primul pas a fost să mă întorc la ce știu că a funcționat pentru mine: antrenamentele cu Iulian Dinu. Al doilea pas este să mă prezint la aceste antrenamente și să le fac așa cum mi se cere. Și uneori mi se pare greu. Dar nu greu fizic, greu să mă lupt cu mintea mea care îmi cere să mă opresc și să mă relaxez. Astăzi am alergat primii 4,5km după multe luni de pauză. Știți de câte ori mi-a zis mintea mea să mă opresc? De mult prea multe ca să le număr. Nu știu cum voi ajunge din nou la acea motivație, dar știu că mă voi prezenta la fiecare antrenament și voi face tot ce pot să-l duc la capăt așa cum mi se cere. Până acum metodele lui Iulian au funcționat, iar instinctul meu îmi spune să mă încred în el, mai ales în momentele astea în care simt că nu mă pot baza pe mine.

Momentan strategia mea este să mă prezint și să mă conformez planului de antrenament. Apoi, mă concentrez pe alimentație. Astăzi am intrat în a treia săptămână de când am reînceput antrenamentele cu Iulian. Prima săptămână a mers binișor până la weekend când am mâncat sushi, desert și 3 felii sănătoase de pizza duminica seară. În a doua săptămână weekendul n-a mai fost așa crunt, dar am avut o zi cu derapaj. Însă de câteva zile mănânc conform planului de care mi-am propus să mă țin în următoarele luni. Poate voi lipi 90 de post-it-uri pe o oglindă și pentru fiecare zi în care mănânc corect (mai ales fără deserturi și alcool) să am voie să dezlipesc un post-it. Am nevoie de 90 de zile curate. Sau cel puțin atât mi-am propus. De asemenea, și să merg la culcare între orele 22:30 și 23:00 este un obiectiv. Altfel nu am energie pentru un antrenament care durează cel puțin o oră și jumătate.

Așadar, nu știu cum să fac să îmi revină ACEA MOTIVAȚIE, dar măcar am un plan. Și dacă am un plan știu ce acțiuni să întreprind în acea direcție.

Succes tuturor! Inclusiv mie.

Comments

comments