Oamenii au nevoie de reprezentare

Astăzi m-am trezit și am găsit un comentariu la o poză în care apărea o clientă #IDuFashion care suna așa: “Rochia e super, am impresia că stă bine doar pe doamne cu forme apetisante. Nu am văzut poze cu mărimi S, M 🤔”. Și atunci m-a lovit din nou realitatea: după ce ani de zile mi-am dorit să văd femei normale (așa cum întâlnesc pe stradă și în viața mea de zi cu zi) prezentând haine pentru mine, după ce un an și jumătate (atât a trecut de când am mi-am lansat brandul de haine cu măsuri de la 34 la 54) m-am străduit să le arăt femeilor că a te simți frumoasă și apreciată ține mai mult de cum te simți și cum te porți tu cu tine, și mai puțin de cum arăți, descopăr că și această arie a femeilor reprezentate dintotdeauna în mass media are nevoie de reprezentare continuă, de validare și de apreciere. 

A fost pur și simplu un moment de “Ahaaa!” în care am înțeles că nu doar eu am aceasta nevoie. V-am povestit acum ceva vreme, tot aici pe blog, că mi-a făcut bine să îi văd făcând snowboarding pe prietenii mei care și ei, la fel ca mine, sunt supraponderali. De fapt, pentru mine a reprezentat dovada de care aveam nevoie pentru a mă convinge că și eu aș putea dacă aș încerca. Și am încercat alături de ei. Și am reușit.

Să fie oare pentru că de cele mai multe ori avem nevoie să vedem pentru a putea să credem?

Acum câteva săptămâni a devenit viral pe internet un video cu o fetiță de culoare care purta ochelari cu rame rotunde și care avea părul foarte creț stând în fața televizorului unde rula un desen animat în care apărea o fetiță de culoare cu păr creț și ochelari cu rame rotunde. Video-ul a făcut înconjurul lumii pentru că fetița striga entuziasmată “Sunt eu! Sunt eu!”. Nu pot să nu mă întreb care va fi impactul asupra modului în care va crește un copil care din start se poziționează în societatea în care se dezvoltă ca fiind normal pentru că s-a văzut de mic la televizor, prin comparație cu un copil care nu doar că nu s-a simțit reprezentat și văzut, ci a crescut auzind că trăsăturile prin care se diferențiază îl fac outsider.

Și aici vreau să vă relatez un episod personal care mi-a revenit în minte de curând pentru că acum câteva zile am trecut cu mașina pe lângă Clubul Copiilor Sector 6 unde am făcut dansuri când eram mică. Am început când eram clasa a doua și am terminat când eram a patra. Cele două zile din săptămână când aveam dansuri erau preferatele mele pentru că îmi plăcea la nebunie să dansez. Și eram și bună. Și nu o spuneam doar eu, ci și profesoara care ne preda. La un moment dat chiar eram printre cele mai bune fetițe care dansau acolo. Îmi amintesc foarte bine sentimentul de a fi foarte bun la ceva. Dar îmi amintesc și ceva miștouri pe tema că sunt grăsuță. Și culmea, mă tot uit la poze și nu eram grăsuță. Nu eram copilul piele și os, dar nici copilul grăsun. Problema mea cu greutatea s-a declanșat mult mai târziu, când am intrat la pubertate. Însă, pe scurt, mama m-a retras de la acele cursuri în momentul în care nu am primit un costum pentru un spectacol pe motiv că eram grasă. Costume platite din banii părinților. Cred că acela a fost primul moment din viața mea când am simțit că eu nu îmi pot găsi haine în magazinele de unde se imbracă majoritatea. Sentiment pe care l-am experimentat mare parte din viața mea. De fapt, scriind aceste rânduri și relatându-vă voua asta am realizat că acela a fost primul moment din viața mea în care am trăit experiența că nu îmi găsesc haine pe măsura mea.

V-am povestit episodul cu anii mei de mers la dansuri pentru că acum vreo 2-3 ani am început să o urmăresc pe Amanda Lacount pe Instagram. Amanda este o tânără de douăzeci și un pic de ani care dansează foarte bine. Este dansatoare profesionistă, este blondă, frumușică și foarte jovială. Și nu arată așa cum ne-am aștepta să arate o dansatoare pentru că este supraponderală. Dar dansează foarte bine, lucrează în show-uri mari, apare în videoclipuri și merge în turneuri cu artiști de primă mână. Însă am descoperit-o prin intermendiul unui show de talente unde unul dintre jurați (Heidi Klum) a respins-o din cauza modului în care arată corpul ei, și nu a modului în care dansează.

De atunci am început să o urmăresc și cred că subconștientul meu a îndrăgit-o pentru că ea a continuat să facă ceva ce îmi doream și eu în ciuda dificultăților și atitudinilor ostile întâmpinate.
Văzând-o pe Amanda dansând simțeam un sentiment de bine pentru că mă simțeam reprezentată.

Este reconfortant să te simți reprezentat. Însă ce e de făcut atunci când nu ți se oferă asta? Cum faci să răzbești și să treci cu bine peste fiecare zi?

Cred că primul pas este să te vezi. Să fii tu primul care îți observă calitătățile și să fii, dacă este necesar, un ghid pentru ceilalți în cazul în care ei nu te văd cu adevărat. Mereu am spus că tu dai tonul, și că atitudinea ta față de tine este cea care stabilește standardul după care ceilalți te vor trata. Nu încurajez să ai o atitudine arogantă, căci din contră vorba dulce mult aduce, ci să fii corect și ferm atunci când tu consideri că este nevoie. Și să fii pregătit ca atitudinea ta fermă să fie interpretată ca fiind agresivă pentru că oamenii care nu au limite nu știu să respecte limitele (granițele sănătoase) impuse de alții. 

Nu știu dacă și voi ați crescut în același spirit, dar majoritatea este reprezentată de oameni care au crescut cu ideea că iubirea este condiționată. În copilărie poate fi condiționată de cât de ascultător ești sau de notele bune obținute la școală, iar apoi  de statut care se poate exprima prin haine, inteligență, nivel financiar, poziția ocupată la locul de muncă etc. Tot timpul există o condiție. Chiar noi ne condiționăm pe noi înșine: voi fi frumoasă doar dacă voi slăbi X număr de kilograme și atunci Y se va îndrăgosti de mine. Practic, voi putea să mă iubesc cu adevărat atunci când ceilalți mă vor aprecia. Nimic mai fals. Dacă tu nu simți iubire față de tine, iubirea celorlalți nu are pe unde să intre și să ajungă acolo unde ai nevoie de ea.

Iubirea de sine ar trebui să fie necondiționată, iar iubirea necondiționată există și se manifestă pur și simplu, fără să îndeplinească vreo condiție înainte.

Am mai spus-o și vreau să o repet: acceptarea și iubirea de sine nu înseamnă resemnare și complacere într-o situație care te face nefericit, ci înseamnă să ai o atitudine blândă față de tine. Înseamnă să ai răbdare cu tine până aduni energie să faci ceva care să te scoată din acea stare. Înseamnă să nu te critici atunci când lucrurile nu ies perfect pentru că ești conștient că faci tot ce poți tu în condițiile date. 

Până găsim un echilibru care să ne ajute să trăim în iubire necondiționată cred că avem nevoie de reprezentare, pentru că reprezentarea ajută. De aceea am ales să pozez hainele brandului meu #IDuFashion pe prietenele mele și să nu folosesc modele profesioniste. Acesta este motivul pentru care mă străduiesc să pot arăta cum vin hainele pe diferite siluete pentru că vreau ca hainele mele să fie purtate de femei ca mine și ca tine.

Vreau ca femeia care poartă un design semnat de mine să se simtă frumoasă, să stârnească aprecierea celor din jur și să capete forța de a-și îndeplini toate țelurile.

Voi sunteți inspirația mea și vă rog să nu vă opriți din a-mi scrie pentru că iubesc scrisul și este modalitatea mea preferată de a comunica și de a sta în contact cu voi. Îi mulțumesc în mod deosebit doamnei care mi-a lăsat comentariul care m-a impulsionat să scriu acest articol deoarece de câteva zile tot voiam să mă reapuc de scris și nu știam de unde să încep. Mulțumesc.