Nu vreau să mai aud „Dacă eu am putut, poți și tu”

Cred că cu toții am gândit-o măcar o dată, iar mulți dintre noi chiar am și spus-o cuiva. Cu siguranță și eu am făcut-o. Și am realizat că îmi pare rău pentru că nu mai rezonez deloc cu această idee.

Vârsta și experiențele de viață chiar vin cu mai multă răbdare, înțelegere și înțelepciune, iar eu mă bucur că îmi folosesc conștient această calitate minunată a creierului pe care toți o avem numită neuroplasticitate.

Nu este un secret faptul că una dintre cele mai mari lupte ale mele în această viață a fost cu propriul corp și cu kilogramele în plus. Țin diete de la 13 ani, dar de 11 ani lupt activ împotriva propriei obezități cu toate armele posibile. Și când zic cu toate, credeți-mă că le-am făcut pe toate: de la primele tratamente hormonale prescrise greșit de medici acum acum 25 de ani, la ceaiuri și pastile de slăbit, dieta cu ciorbă de varză și înformetare voluntară și nesupravegheată, shake-uri celebre, sport până la epuizare, diete la modă și până la metode mai echilibrate precum deficit caloric controlat, sport cu un antrenor personal, zeci de kilometri alergați, din nou înformetare, balon gastric, tratamente hormonale injectabile și chiar intervenția bariatrică. Le-am făcut pe toate. Pe unele le regret și cu experiența de acum știu că mi-au făcut mai mult rău decât bine, dar cum altfel aș fi știut dacă nu aș fi încercat? Și să fiu sinceră aceste experiențe m-au ajutat să-mi adun curajul necesar și să fac operația de micșorare de stomac din 2024, pentru că îmi pot spune sincer mie că am făcut TOT ce se putea face.

Dar am rămas și cu lucruri bune din toate aceste experiențe, lucruri care m-au schimbat și pe care le iau cu mine mai departe, și care îmi fac viața de zi cu zi mai bună.

Mișcarea a devenit parte din mine. Nu mai fac sport doar ca să slăbesc. Am ieșit din paradigma îngustă „sală = vrei să slăbești” pentru că din păcate în România, o țară unde din ce în ce mai mulți oameni au început să facă mișcare, încă există prejudecata asta, dar și multă stigmă în jurul oamenilor supraponderali care îndrăznesc să se prezinte la sala de sport.

Mișcarea mă disciplinează, îmi crește forța și independența fizică, mă motivează, mă eliberează și îmi permite să fac lucruri pe care acum 11 ani nu le puteam face, iar asta îmi crește stima de sine. Am scris AICI un articol despre diferența dintre stima de sine și iubirea de sine.

Când îți depășești limite fizice, psihice sau emoționale te simți bine. Vrei să progresezi, iar aceasta este o motivație intrinsecă care este mult mai puternică decât cea exterioară, cum ar fi poate doar îmbunătățirea aspectului fizic. Și aceasta este o motivație puternică, dar fiind un ușor frivolă, te poate părăsi la fel de repede precum te-a cuprins.

Se vorbește cu ușurință despre a face mișcare, dar nu este ușor deloc. Și de asta sunt acum revoltată de vorba asta aruncată „Dacă eu am putut, poți și tu”. Nu, nu toată lumea poate. Și știu asta tocmai pentru că în ultimii 11 ani și eu am avut momente când nu am putut. Mai multe, nu doar unul. Și dacă primele dăți mă biciuiam pentru că nu pot, am învățat să accept că și noi oameni avem sezoane precum anotimpurile și că oricât ne-am împotrivi, uneori chiar nu putem controla.

De ce nu poate toată lumea? Pentru că a putea și a reuși ține și de conjunctura potrivită. Eu când am decis că gata, nu mai vreau să am greutatea de 123kg, am căutat și primit sprijinul de care aveam nevoie.

Am început să lucrez cu un antrenor personal care nu doar că s-a adaptat nevoilor și capacităților mele, dar s-a și implicat 1000%.
Aveam timpul, disponibilitatea, resursele și o vârstă destul de bună (27 ani). După 30 de ani lucrurile nu s-au mai mișcat la fel.
Am avut acces la cursuri, clinici de nutriție, medici, tratamente corporale.
Am avut sprijin din toate părțile: de la familie și prieteni până la oameni necunoscuți din online pe care poate că nu-i voi întâlni niciodată.

După cum vedeți am intrat în această călătorie cu toată susținerea posibilă, la o vârstă la care corpul încă răspundea bine și fără prea multe responsabilități. Viața mea nu era prea complicată atunci.

Meritul meu este că nu m-am lăsat și nu m-am abandonat când lucrurile au devenit mai complicate și viața nu a mai fost atât de simplă.

Meritul meu este că în creierul meu s-au produs niște schimbări pentru totdeauna care m-au făcut să înțeleg că unele lucruri, chiar dacă sunt grele și complicate, sunt pentru binele meu.

Meritul meu este că am fost dispusă, și sunt în continuare dispusă, să fac eforturile necesare pentru a-mi fi mai bine.

Meritul meu este că

Una dintre cele mai mari calități ale mele este că nu renunț cu ușurință.

Am primit două lecții importante în viață de la părinții mei care mi-au devenit busolă.
De la tata, care este inginer, am învățat de mic copil că orice problema are cel puțin două soluții, iar de la mama am învățat, chiar dacă mai târziu, că nu doar că nu trebuie să câștig toate bătăliile, ci și că nu trebuie să port toate bătăliile, ci să aleg cu grijă ce lupte merită să port.

Și mai am un al treilea „părinte”, terapeuta mea LM, care m-a învățat că pentru a fi cu adevărat autentic și pentru a putea trăi în bucurie și libertate, ceea ce gândești, ce spui și ce faci să fie unul și același lucru.

Așadar, astăzi asta sunt: un om care știe ce înseamnă să fii și să trăiești autentic, care nu renunță cu ușurință pentru că știe că orice problemă are cel puțin două soluții, dar care își alege cu grijă ce bătălii să poarte.

Toți putem să aplicăm principiile de mai sus, nu? Atunci de ce nu mai vreau să aud „Dacă eu am putut, poți și tu”? Pentru că este o aroganță maximă. Cu toții ne putem îmbăta cu dopamina reușitei, dar ea nu ține la nesfârști fără un stimul constant.

Ca eu să reușesc să mă eliberez de peste 50 de kg am avut nevoie de foarte mult timp, de multă susținere, de multe resurse, de răbdare și înțelegere, de reziliență în momentele când am luat 30kg înapoi după mulți ani, de restricții de tot felul întinse pe mulți ani, de bani foarte mulți, de energie …și lista poate continua.

Ajunsesem la un moment dat să am în același timp abonamente la 3 săli diferite doar să pot integra mișcarea în viața de zi cu zi, ca să mă asigur că oriunde aș fi și oricât de puțin timp aș avea la dispoziție mă împierdic de o sală de sport.

Mi-am construit o mică sală de sport acasă la mine, iar asta a presupus să am spațiul necesar, banii să cumpăr acele echipamente și dorința. Puteam să-mi cumpăr o vacanță sau o poșetă de designer, dar am ales să îmi cumpăr o bandă profesională de alergat. Am avut în mine această resursă de a alege ceva care îmi face bine pe termen lung și care presupune și mai mult efort, decât o recompensă imediată.

Și aici voiam să ajung: oamenii nu au nevoie de sfaturi arogante care să îi facă să se simtă și mai neputincioși, ci au nevoie de cineva care să îi susțină și să le reamintească atunci când au nevoie că ei sunt valoroși și plini de resurse.

Resursele nu înseamnă doar bani, înseamnă și timp, înseamnă și oamenii din jur, înseamnă și dorință și energie. Poate nu ai banii necesari să mergi la un nutriționist, dar poate ai un fost coleg de liceu care acum e medic și te poate ajuta cu niște îndrumări gratuite. Poate nu ai timp să faci mișcare, dar te-ai împrietenit cu o mămică la grădinița copilului tău și te poți întâlni cu ea în parc, iar ea poate avea grijă de copilul tău 15-20 de minute până faci puțină gimnastică. Poate nu ai timp sau abilitățile necesare să gătești sănătos, dar poate ai un partener sau un părinte care o poate face pentru tine.

Pe mine personal m-a ajutat mai tare să încep să ies cu prietenele mele în parc la mișcare (chiar dacă ele erau trase prin inel și nu aveau neapărat nevoie de asta) și să le aud că nu comandă nimeni desert când ieșeam în oraș de dragul meu, decât să îmi spună „Dacă eu am putut, poți și tu”.

Din experiența mea, este mai important să vrem și să știm să accesăm resursele din noi și din jurul nostru pentru că toți avem resurse în noi, chiar dacă nu suntem educați să le vedem astfel. Și mai știu că oamenii trebuie ajutați așa cum au ei nevoie, nu cum cred alții că au nevoie.

Știu că există și genul de oameni care au o problemă pentru fiecare soluție, dar dacă le spui dacă eu am putut, poți și tu nu rezolvi absolut nimic. Nu îi ajuți. Doar îți mângâi ție orgoliul.

La fel și în business. Nu toți oamenii sunt construiți să fie antreprenori. Nu toți oamenii sunt făcuți să aibă succes în business. Și la urma urmei, ce este succesul? Eu cred cu tărie că succesul arată diferit pentru fiecare dintre noi, iar standardizarea și idealizarea asta a succesului profesional pune și mai multa presiune pe oameni aducând numai nefericire.

Dacă un om a reușit ce și-a propus în viața profesională, nu înseamnă că toți trebuie să putem și să ne ridicăm cel puțin la același nivel.

Nu uitați că oamenii au sezoane la fel ca natura din jurul nostru. Uneori performezi mai bine, alteori mai puțin. Uneori te ridici mai mult profesional și viața personală este dată pe un loc mai jos în lista priorităților, uneori te concentrezi pe sănătate, alteori ai resurse doar să treci printr-o perioadă mai grea din viața ta. Oricum ar fi, sunt sigură că te-ar ajuta mai mult să auzi „Cum te-aș putea ajuta?” decât „Dacă eu am putut, poți și tu”.