Astăzi îmi stau pe suflet niște idei care m-au frământat destul de mult în ultimii ani și cărora cred în sfârșit că sunt pregătită să le dau drumul. Nu știu dacă v-am mai spus, însă scrisul este terapeutic deoarece mă ajută să îmi ordonez idei și sentimente, să procezez trăiri și să mă descarc. Așadar, asta voi face prin aceste rânduri.

Aceasta este o scrisoare de la mine pentru mine, dar și pentru toate femeile care sunt sau au fost singure, și care s-au simțit incomplete din această cauză. 

Mă rog, cauza nu era asta de fapt, dar la nivel superficial asta părea să fie cauza, cel puțin în cazul meu. 

Când aveam 27 de ani am încheiat o relație lungă de aproape șase ani și jumătate. Genul acela de relație pe care o începi la o vârstă unde îți lipsește experiența de viață, dar care tocmai datorită acestui fapt îți permite să te arunci liniștită cu capul înainte. Adică, încă nu mă arsesem de atâtea ori încât să privesc oamenii cu neîncredere. Dar s-a întâmplat și asta mai târziu.

Era 2016 și eu nu mai ieșisem la întâlniri de atâta timp că nici nu știam de unde să încep. Activam în domeniul frumuseții, deci interacționam aproape numai cu femei, lucram de acasă sau din cafenele ca o boemă ce mă credeam, deci nu aveam un colectiv cu care să interacționez, iar sport făceam cu un antrenor personal la studioul său privat, nu la o sală de sport obișnuită. Contextul meu social nu era favorabil pentru a întâlni bărbați față în față.

Așa am ajuns să îmi instalez prima mea aplicație de online dating: Tinder. La început am fost furată de mirajul opțiunilor nelimitate, a atenției nemărginite pe care o primeam și a validării care se găsea la doar un click distanță.

Am început să ies la întâlniri. Eram cam sălbatică și nu prea știam cum să mă port. Voiam apropiere, dar nu eram pregătită pentru ea. Voiam intimitate, dar se pare că cei mai mulți dintre bărbații pe care îi întâlneam acolo nu voiau genul de intimitate la care mă gândeam eu. 

Ok, am lipsit mai bine de șase ani de pe piață, dar așa de rău să se fi schimbat lucrurile între timp? 

Am întâlnit și oameni faini. Puțini, dar de bună calitate și pe care i-am păstrat într-un alt fel în viața mea, chiar dacă nu neapărat romantic. 

M-am îndrăgostit, am suferit, m-am entuziasmat iar, și am fost dezamăgită din nou. Am trăit momente intense, m-am lăsat vrăjită când nu trebuia și uite așa am ajuns să mă călesc.

Îți sună cunoscut? Poate ai trecut și tu prin situații similare. Prietenele mele au trecut cu siguranță și asta m-a făcut să mă gândesc serios la asta. Totuși, eu sunt înconjurată de femei mișto și foarte mișto.

Sigur, poate eu eram într-un moment al vieții mele în care stima de sine era mai scăzută, poate încrederea în mine nu era la cote optime, dar cu siguranță nu era și cazul prietenelor mele.

Și știți ce mă frustra cel mai tare? 

Că statusul meu de femeie neimplicată într-o relație mă făcea să mă simt cel puțin incomod, inadecvată și incompletă. Purtam o etichetă că este ceva în neregulă cu mine. Simțeam stigma pur și simplu. Și cu cât mă apropiam mai mult de vârsta de 30 de ani disperarea creștea, și fără să-mi dau seama a pus stăpânire pe mine. Totul a culminat chiar la aniversarea mea de 30 de ani (și în lunile care au urmat) când intrasem într-o stare de disperare atât de mare încât în loc să mă îndrăgostesc de un om, m-am îndrăgostit de potențialul lui și de lucrurile pe care le bifa pe listă: arăta bine, facultate, educație bună, un job bun (dar nu wow), casă și mașină. Și asta nici măcar nu era lista mea de criterii și dorințe! Era lista pe care am auzit-o crescând și care mi s-a întipărit în creier. Uitându-mă în urmă toate lucrurile care îl făceau partenerul perfect, nici măcar nu erau suficiente pentru mine. Și nu doar suficiente, ci nu erau cele de care eu aveam de fapt nevoie. Job-ul era bun, dar câștiga mult mai puțin decât mine, casa era un apartament de 2 camere la care va mai plăti mulți ani de acum încolo, iar mașina era un WV Golf. Chiar și cu toate calitățile bifate, nu era wow. Eu eram wow, eu eram mai mult decât suficientă, dar nu vedeam deloc asta. 

Disperarea asta de a scăpa de stigma femeii singure m-a slăbit psihic și emoțional, iar eu nu știam că dădusem peste un pervers narcisic. Nu știam că urmează să fac cunoștință cu anxietatea și cu atacurile de panică, și că toată încrederea în mine pe care o câștigasem în ultimii ani urma să fie călcată în picioare. Nu știam că toate realizările cu care mă mândream pentru că îmi aduceau în primul rând bucurie mie, aveau să pălească în fața unui om mult mai simplu decât mine.

A fost vina mea. Eu am permis ca toate lucrurile astea să se întâmple. Dar la momentul respectiv predasem de multă vreme controlul și simțeam că mă afund din ce în ce mai tare într-o stare de anxietate, apatie și inerție. Mă simțeam în derivă și doar cei apropiați mie au știut asta. Pe social media apăream puțin, iar când apăream nu-mi arătam niciodată această latură sfărâmată în mii de bucățele. Nu știu cum am găsit resurse și energie pentru a oferi ceva publicului meu în acea perioadă. Dar astfel de momente ne dovedesc că suntem mult mai puternici decât credem că putem fi.

Și știți ce e culmea? Că am ignorat toate semnalele care au apărut încă de la începutul relației. În primul rând, era ceva în corpul meu care îmi spunea că ceva nu este bine. Femeile au această intuiție care le vorbește în permanență, și pe care dacă o ascultăm nu ne vom șimți niciodată pierdute. Este busola noastră interioară care nu ne indică întotdeauna drumul cel bun, cu condiția să rămânem echilibrate și conectate la sursa energiei noastre feminine. 

Iar în al doilea rând, omul mi-a spus fix cu aceste cuvinte: “Eu mă cunosc pe mine. Eu sunt nebun și o să te fac să suferi”. Când un om îți spune direct cum este și ce intenții are trebuie să îl crezi! Eu n-am vrut să ascult acest avertisment. Mi-am dorit atât de mult să fiu și eu într-o relație, să am și eu un bărbat lângă mine și să scap de stigma femeii singure încât am ignorat toate aceste semnale de alarmă. Mi-amintesc atât de clar cum i-am spus prietenei mele “lasă că îi arăt eu ce frumos e să fim împreună și îl voi ajuta să se vindece”. Cine eram eu să mă cred în măsură să-l pot schimba sau să-l vindec? Acum mă amuz de naivitatea Ioanei de atunci. 

Dar mi-am învățaț una dintre cele mai prețioase lecții de viață: când un om îți spune ceva despre el, crede-l!

Cu ajutorul familiei, a prietenilor, și mai ales a unei terapeute experimentate și foarte pricepute am reușit să ies din acea criză. 2019 a fost un an care a început urât pentru mine, dar care s-a redresat atât de frumos încât îl amintesc ca fiind unul dintre cei mai buni ani ai mei: mi-am cumpărat o mașină nouă cu banii jos, am creat și ținut workshop-ul “Dincolo de centimetri: frumusețe și stil cu Ioana și Irina Markovits (unul dintre oamenii pe care îi admir cel mai tare), mi-am făcut operația de abdominoplastie, am făcut primele colecții de haine în colaborare cu o mare fabrică din România, am lansat propria linie de pantofi, am lansat seria de workshop-uri de automachiaj care au avut un mare succes, am participat eu la cursuri, și cel mai important, am pornit într-o călătorie în care m-am concentrat pe descoperirea Ioanei cele mai autentice, o Ioana pe care nimeni nu o descoperise până atunci, nici măcar eu.

Acest episod regretabil din viața mea m-a îmbogățit mult. Nu sunt bucuroasă că am trecut prin aceasta experiență, dar sunt recunoscătoare pentru lecțiile primite. Și sunt mândră de mine că am învățat pentru că doar de mine a ținut să le învăț.

Însă vreau să punctez câteva lucruri cu scopul de vă ajuta să priviți astfel de situații și din altă perspectivă. Se zice că drumul spre Iad este pavat cu intenții bune, iar eu am simțit asta pe pielea mea.

După ani de zile în care nu mi s-a legat nicio relație la modul autentic și asumat, în proiecția mea de atunci mă aflam în relația perfectă. Și voiam să știe toată lumea asta. Voiam în primul rând să scap de greutatea etichetei de femeie singură, femeie defectă, femeie în afara normelor sociale. Aveam o nevoie acerbă de validare: uite sunt și eu ca voi, am intrat și eu în rândul lumii și-mi puteți vorbi ca de la egal la egal.

Așa că am postat pe rețelele sociale o poză cu mine și cu el. Eram dornică și pregătită să primesc urale și multe like-uri. Nu eram însă pregătită pentru mesajele trimise către mine cu intenții bune și sincere, dar care îmi apăsau și mai tare pe rană și mă adânceau și mai tare în abisul nesiguranțelor mele, mesaje care sunau cam așa: “mă bucur așa tare că ești și tu în sfârșit fericită!”, “sunteți minunați! Chiar mă întrebam cum e posibil ca o fată așa frumoasă să nu-și găsească pe cineva” și altele în acest stil. 

Deci eram în sfârșit fericită. Deci fericirea o aveai doar lângă un barbat. Nu contează ce fel de bărbat, dar numai singură să nu fii. Și vă mărturisesc că asta m-a făcut să țin cu dinții de acea relație în care am fost mai mult nefericită decât fericită. 

Nu voiam să pierd validarea celor din jurul meu și a străinilor din online care erau cu ochii pe mine, nu voiam să pierd liniștea pe care au simțit-o părinții mei când au văzut că nu mai sunt singură, nu voiam să pierd ceva pentru care luptasem atât. 

Apropo, mi-am ținut părinții aproape în perioada de refacere și asta ne-a unit mai mult, și i-a ajutat și pe ei să își schimbe cât de cât viziunea despre treaba asta. Au înțeles că e mai bine pentru mine să fiu singură și liniștită decât într-o relație care să mă îmbolnăvească. Știu că multe dintre voi simțiți o mare presiune și din partea familiei și vreau să știți că nu doar vouă vi se întâmplă asta. 

Vă împărtășesc cum am gestionat eu acea situație în ideea că poate fi de folos cuiva care este în poziția mea sau părinților cuiva care era ca mine.

Bineînțeles că timp de mulți ani am făcut pe viteaza că mie mi-e bine așa, că eu am standarde, sau eram la extrema cealaltă că am prea multe opțiuni și că nu mă pot decide. 

Vă ziceam că anul 2019 a fost momentul în care am pornit în călătoria unei cunoașteri de sine mai profunde, iar unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat a fost să învăț să fiu singură.

Nu știam cum să fiu bine singură. 

Înainte de 2019 eram genul de om care nu suporta niciun moment de solitudine. Aveam nevoie în permanență să-mi fie distrasă atenția.

Mereu am locuit cu cineva, mereu am fost într-o relație, iar când am început să locuiesc singură pentru prima dată în viața mea am descoperit alte mecanisme de supraviețuire a singurătății: ieșeam cu prietenii, îi chemam în vizită și mergeam în vizite, iar dacă eram acasă sunam pe cineva și stăteam cu orele la telefon. Orice dar să nu mă simt singură.

Ani de zile mi s-a părut extraterestră prietena mea Raluca, care avea nevoie de timp pentru ea pe care să îl petreacă singură. I-am zis în nenumărate rânduri că nu înțeleg cum poate trăi așa, și chiar așa era: mintea mea pur și simplu nu putea concepe asta. De ce ai vrea de bună voie să stai singură? Am avut atât de multe de învățat de la prietena mea, iar acum ne amuzăm împreună de orizontul îngust pe care îl alegeam atunci pentru mine.

Deci, o altă lecție importantă a fost să învăț să fiu bine singură, iar asta mi-a deschis un nou orizont. În terapie am învățat asta și sunt convinsă că fără ajutor nu aș fi reușit.

Abia după ce am început mai întâi să înfrunt și să suport solitudinea, am început să mă bucur și să apreciez momentele de singurătate. Am ajuns ca Raluca 🙂 Apropo, Raluca a devenit între timp life coach, lucru care nu mă miră absolut deloc având în vedere că a terminat psihologia, iar de-a lungul prieteniei noastre de aproape zece ani am primit cele mai bune sfaturi din partea ei. Așa că dacă aveți nevoie de contactul ei vă rog să mi-l cereți. 

 Dacă nu puteți face bine, măcar nu faceți mai rău.

Vreau să mai revenim un pic asupra ideii că putem face rău având cele mai bune și sincere intenții. Dacă aflați sau bănuiți că un om pe care îl cunoașteți personal sau doar îl urmăriți online, se află într-o situație delicată încercați să fiți blânzi. Înfrânați-vă nevoia de a ști sau de bârfă și nu îi adresați întrebări incomode. Nu faceți decât să îi apăsați mai tare pe rană și să îl faceți să se simtă și mai rău. Dacă omul acela vrea sa spună ceva o va face, dar dacă tace înseamnă că nu vrea să vorbească despre asta. 

Nici în anii următori nu am legat o conexiune profundă, așa cum îmi doream. Pandemia și incertitudinea ne-au îndepărtat și mai mult, așa că sectorul amoros a trecut în plan secundar pentru mine.

M-am concentrat pe proiectul meu cel mai important, brandul meu de haine #IDuFashion care servește și susține menirea mea în această lume, aceea de a ajuta femeile să se descoperere, să se iubească mai mult și să capete forța și curajul de a fi libere și autentice. Asta îmi aduce fericire și împlinire. 

Împlinirea poate fi de mai multe feluri

Prin proiectul #IDuFashion mi s-a arătat că fericirea și împlinirea pot veni în mai multe feluri și că toate sunt valide. Pot fi o femeie fericită și împlinită având doar o carieră, pot fi o femeie fericită și împlinită prin îngrijirea și creșterea unui copil, pot fi o femeie fericită și împlinită în propriile condiții indiferent care sunt acestea. Și faptul că în viziunea cuiva sunt în sfârșit fericită pentru că sunt într-o relație nu ar trebui să însemne nimic pentru mine dacă aceea nu este și viziunea mea. Adică, am avut deja un partner perfect după criteriile altora și am fost fericită doar în teorie. 

Au urmat câțiva ani în care am trăit cu o teamă în fundalul minții mele: teama de a mai afișa detalii din viața personală și teama de a nu cumva să se afle că din nou am intrat în rândul femeilor defecte, adică singure. 

Am lucrat mult cu mine pentru a-mi securiza părerea pe care eu o am despre mine astfel încât nimeni să n-o mai poată zdruncina vreodată, pentru a putea să mă arăt vulnerabilă în fața familiei și să recunosc că mi-ar plăcea și mie să am pe cineva alături, dar nu se leagă nimic și nu este neapărat vina mea. Adevărul e că atunci când te întreabă cineva (chiar și cea mai dragă și apropiată persoană) “Dar chiar nu găsești tu pe cineva?”  te face să simți că este vina ta. Numai din cum este adresată întrebarea reiese că tu ai dat greș la ceva ce era în responsabilitatea ta. 

Știați că atunci când începeți să discutați despre ceva ce doare și repetați exercițiul din ce în ce mai mult sentimentele atașate acțiunii încep să își piardă din intensitate? Cu cât am început să vorbesc mai des și mai asumat despre cum mă simt legat ce acest subiect, cu atât a început să doară mai puțin. Am început să mă simt mai puțin defectă și mai puțin jenată de statusul de femeie care nu este parte dintr-un cuplu. 

Am început să nu mă mai văd prin ochii altora. De fapt, corect ar fi să spun că am început să mă văd așa cum sunt și nu cum îmi imaginez că mă văd ceilalți. Pentru că adevărul este că eu am alimentat această etichetă. Eu i-am dat viață, și eu mi-am însușit-o, chiar dacă nu asta mi-am dorit. 

Ce înseamnă să lucrezi cu tine pentru o schimbare?

Probabil ați tot auzit că trebuie să mergi la terapie, că dacă vrei să schimbi ceva trebuie să lucrezi cu tine, că lucrurile nu se întâmplă pur și simplu fără să facem nimic. Și chiar așa este. Dar ce înseamnă să lucrezi cu tine? 

Înseamnă în primul rând să faci ceva, să faci lucrurile diferit față de cum le făceai până atunci, înseamnă să ieși din zona de confort, înseamnă să nu-ți mai distragi atenția și să simți. Să stai să asimilezi ceea ce simți. 

Înseamnă și să faci exerciții practice. Ce fel de exerciții? De la cele fizice (sport, mișcare), la lua inițiativa și a lua cuvântul într-o ședință la locul de muncă, la a face ceva cu iubire și din iubire pentru tine, la a proba haine noi și total diferite față de ce ai purta în mod normal etc. Înseamnă aprofundezi teme care te preocupă prin lectură de specialitate sau discuții și dezbateri cu cei din jur. Pentru fiecare poate însemna altceva, dar un lucru este cert: e nevoie de acțiune. Ideile pe care le avem despre noi înșine vin din experiență și pentru a avea convingeri noi trebuie să avem experiențe noi. 

Așadar, într-un final, după mulți ani, am acceptat că sunt o femeie singură și că nu este nimic în neregulă cu mine.

Am acceptat că este alegerea mea să fiu singură, și am învățat cum să comunic asta și altora.

Să aștepți persoana potrivită pare ceva desprins din basme, dar oare chiar este așa?

De când este de condamnat să ai standarde, nevoi și așteptări? De când este de condamnat că știi care sunt lucrurile importante pentru tine și unde nu ești dispusă să faci compromisuri?

Uitându-mă la mine și la alte femei din jurul meu am ajuns și eu la concluzia că, cu cât femeia este mai deșteaptă și se cunoaște mai bine, cu atât îi va fi mai dificil să găsească un partener pe măsura ei. 

Și să vă mai spun ceva: etichetarea asta ne divizează. Nu e bună. Dacă un bărbat e singur înseamnă e burlacul convins. Dacă o femeie e singură sigur are o problemă. 

Aș vrea să spun că am scăpat de tot de dorința de validare externă și din partea necunoscuților, însă uneori mă mai cuprinde și pe mine. Este un sentiment ciudat care combină teama de a mă afișa cu cineva (deși omul de lângă mine merită o asumare completă), dorința de validare și teama de expunere pentru că oamenii care nu au limite nu știu să le respecte pe ale altora. Dar despre limite vom discuta cu altă ocazie.

În concluzie, vreau doar să vă spun clar și răspicat că nu este nimic în neregulă cu voi. Că nu datorați nimănui să dați frumos într-o relație de ochii lumii și că puteți să vă trăiți viața după propriile reguli. Vor mai exista momente în care vă veți simți singure, dar toți oamenii se pot simți singuri în anumite momente, chiar dacă în aparență nu sunt. 

Vreau să rămână scris undeva că acestea sunt vremurile pe care le trăim, că nu te înjosești dacă folosești aplicații de dating (decât dacă permiți prin comportamentul tău asta), și că femeile sunt mult mai mișto în prezent pentru că sunt mult mai independente, mult mai conectate cu ele însele și pentru că au visuri și aspirații pentru care muncesc. 

Și vă mai spun ceva: uneori chiar merită să aștepți mai mult persoana potrivită ❤️

Și încă un lucru vreau să mai știți despre mine: toată viața am urât cuvintele “disperat”  și “obsedat”. Nu vă imaginați cât de atacată mă simțeam și cât de tare mă enervam dacă cineva mă nume așa. În rândurile de mai sus m-am numit obsedată sau disperată de nu mai puțin de șaisprezece ori fără să simt ce simțeam în trecut. Așa am știut că m-am vindecat. 

Comentariile la 17 despre “For all my single ladies

  1. Diana spune:

    Doamne, Ioana ! Mă regăsesc total în cele scrise de tine. Păcat că nu și în partea de acceptare și validare a mea de către cea mai importantă persoană din viața mea: eu (încă !). Dar ajung și acolo cumva, cândva. Nu mă bucur că ai trecut prin asta și tu, însă mă alină faptul că nu sunt singura care simte ceea ce ai expus. Și că îmi dai puterea să cred că va exista un timp când voi privi în urmă și îmi voi vedea evoluția către un om asumat și care se cunoaște și se acceptă fix așa cum e.

    1. admin spune:

      Diana, știi că noi ne-am cunoscut fix în perioada în care eu mă refăceam? Încă eram sfărâmată și nu pentru că sufeream din dragoste, ci pentru că stima de sine îmi fusese nimicită. Ai răbdare și fii blândă ♥️

      1. Diana spune:

        Așa voi face. ❤

  2. Maria spune:

    Superb ❤️ Sper că ai găsit persoana potrivită 🌞 Ești Minunată 🤗

  3. Maria spune:

    Ma bucur pt tine ca ai reușit sa treci peste momentele/clipele neplăcute …acestea te au făcut mai puternica și pe cuvânt de onoare ca ești un OM cu un suflet MINUNAT. Te ador,femeie frumoasa ❤️

  4. Mioara spune:

    Buna Ioana! Extraordinar articolul, cele mai multe femei nu recunosc că au accesat un site de dating, mă regăsesc în tot ceea ce ai scris, numai că în cazul meu a fost cu final fericit, suntem împreună și astăzi, relația începând in 2016.

  5. Cristina spune:

    Imi pare rau ca ai trecut prin atatea momente urate, dar sper ca acum esti fericita si implinita. 💐

    1. Sunt bucuroasă să te regăsesc din nou aici, unde ne-am cunoscut 😀 Acum sunt bine, dar da, am trecut prin multe! Sper ca si tu esti bine!

  6. Sun, Love and Coffee spune:

    Eu am încheiat, de putin timp, o relatie de 2 ani si jumatate, cu un narcisist. Mi-a trebuit un an de certuri, despatiri, împăcări, promisiuni, ca sa pot sa ma smulg. Inca nu ma lasa in pace si sper, din tot sufletul, sa fiu puternica si sa nu ma intorc.
    Sfatul meu, pentru fetele care trec prin asa ceva, este sa il blocheze pe toate caile. Altfel vă va baga in pamant. Eu aproape ca mi-am distrus viata din cauza lui. Am ajuns sa sufar de PTSD, anxietate, depresie si alte cateva diagnostice fizice. Aveam săptămâni întregi in care, in fiecare dimineață, ma durea capul îngrozitor, aveam stari de greață si vărsături ( pe baza de stres).
    Ceea ce spui tu am trait multe dintre noi.
    Mulțumesc ca ai curajul sa faci asta. Doar asa putem constientiza si ne putem ajuta între noi.

    1. Draga mea, îmi pare tare rău că faci și tu parte dintre persoanele care confirmă că aceste lucruri sunt atât de frecvente. Dar mai mult de atât vreau să te felicit că ai reușit să ieși și sper să găsești putearea să mergi pe drumul tău de acum înainte. Probabil nu mai e nevoie să îți spun ție asta, dar voi lăsa aici două recomandări de cărți pentru alte femei ca noi care au nevoie: Am iubit un manipulator. Marturia unei femei prinse in capcana unui pervers narcisic – Caroline Brehat și Perverșii narcisici sau violența invizibilă. Multă putere și blândețe cu tine îți doresc!

  7. Anca spune:

    Draga Ioana, te urmaresc cu drag si cu admiratie de multi ani, fara a fi neaparat prezenta si implicata activ in comunitatea ta. Te-am urmarit in principal pentru calatoria ta in pierderea greutatii, un lucru cu care ma confrunt si eu de cand ma stiu si care in ultimii ani nu a adus decat kilograme in plus si frustrare. Sper insa in continuare ca voi ajunge la un moment mai bun in care sa obtin si rezultate. Dar astazi inchin palaria in fata ta. Ai scris atat de fumos, ai descris atat de clar si succint povestea multora dintre noi care poate pana acum au simtit ca sunt defecte in asa de multe feluri si nimeni nu a stiut sa le alinbe si sa le incurajeze ca nu sunt singure. Si inchid pagina cu un gand pe care l-am si lipit deja pe sertarul de la birou, unde sa il vad si mi-l repet mereu: I am enough! Iti multumesc!

    1. Dragă Anca, YOU ARE MORE THAN ENOUGH ❤️

  8. Maria spune:

    Mi-a placut enorm articolul tau. Te urmaresc cu drag mereu.

  9. Ela spune:

    Mereu am vazut femeile singure ca suficient de puternice sa fie singure. Si eu am o Raluca, singura de cativa ani, dar nu m-am gandit niciodata ca ar fi vina ei in vreun fel ca nu isi gaseste pe cineva. E data naibii ca nu se grabeste sa reintre in alta relatie. Sunt sigura ca un cont pe o aplicatie de dating sigur i-ar aduce atentia a mii de barbati. Dar ca o nota finala, as zice si grija la ce aplicatii alegem. Pentru relatii de lunga durata, decat Tinder, mai bine Facebook Dating sau OkCupid. Pare ca nu ar conta prea mult, dar conteaza.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *