În ultimii doi ani, dar mai ales în ultimele săptămâni am ajuns să aud această expresie din gura oricui și oricând de parcă a devenit noul “Bună ziua!”.
Această veche zicală românească face de fapt referire la lene, și nu la faptul că oamenii își văd și de viețile lor, așa cum este folosită zilele astea.
Este tragic că o țară chiar arde lângă țara noastră și că milioane de oameni își pierd familiile și bunurile. Tocmai din acest motiv și în aceste momente este important să fim cu picioarele pe pământ, să renunțăm la critică și la ironie, să ajutăm dacă putem, iar dacă nu putem măcar să nu-i încurcăm pe cei care pot.
Este de-a dreptul stupid să-i spui unui om care își continuă în felul lui viața (fie că merge la serviciu, la piață sau că merge la tuns sau la coafor) că țara arde și baba se piaptănă, și anume că este leneș. Pentru că asta înseamnă de fapt expresia pe care mulți o folosesc fără să știe măcar ce înseamnă. Practic, un om care face ceva este acuzat că este leneș. Doar mie mi se pare paradoxal și stupid?
Al doilea motiv pentru care vă rog să nu mai folosiți această expresie este pentru că automat ne pune în două tabere diferite. Unul e bun și altul e rău. Păi mai ales în astfel de momente este necesar să fim uniți!
Fac voluntariat de la vârsta de 13 ani și fac donații către fundații, asociații și cazuri sociale lună de lună. Recunosc că donațiile consistente am început să le fac în ultimii ani, când și veniturile mele au devenit mai mari, și mai puțin când eram pe banii părinților sau când banii erau numărați și calculați de la o lună la alta. Dar nu cred că este vorba despre cât de mari sau de mici sunt donațiile sau cât de vizibile sunt momentele de voluntariat, ci de cât de des faci asta.
Pentru că vă spun sincer că în 20 de ani de voluntariat nu am zis niciodată cuiva “Nu ți-e rușine să nu vii cu noi la plantat copaci/strâns gunoi/colectat rechizite etc?”, ci cel mult i-am zis “Hai și tu cu noi! Ne-ar prinde bine o mână în plus de ajutor!”. Sesizați diferența?
Și ce vreau să mai punctez este că vă rog să nu mai trageți la răspundere oamenii din jurul vostru care își văd în continuare de viețile lor. Ce drept aveți voi ca să faceți asta? Știu că sunt oameni care pentru a se simți ei mai bine pun alți oameni la pământ, dar nu este deloc omenește să faceți asta. Sunt atâtea motive pentru care este atât de greșit!
Poate jobul unui om este să fie farmacist sau medic. Și atunci ne convine ca acești oameni să meargă la muncă pentru că avem nevoie de ei. Dar poate jobul altuia este să lucreze în coafor sau chiar să aibă propriul salon și atunci e normal ca omul acela să își continue activitatea pentru că în continuare are cheltuieli cu chirie, întreținere, salarii etc. Totuși, să nu fim ipocriți!
Și la urma urmei, cu ce ajută la încheierea războiului faptul că Ioana de la București stă nepieptănată sau nefardată? La modul cel mai pragmatic, vouă nu vi se pare stupid?
Cine vrea și poate să ajute știe deja unde să facă asta și unde este nevoie de el. Oamenii care chiar își doresc și sunt interesați să facă ceva ori fac asta deja, ori știu precis unde să se ducă. Dar dacă sunt oameni care citind acest articol își dau seama că pot ajuta și nu știu de unde să înceapă la final voi lăsa câteva contacte.
Mai vreau să vă îndemn să fiți blânzi. Oamenii trăiesc aceste momente diferit și își procesează sentimentele și trăirile în mii și mii de feluri. Anxietatea este o stare care ne cuprinde fără să vrem și pe care fiecare și-o gestionează cum poate. Nu este o competiție între cine e mai afectat sau cine va face mai multe, este o tragedie colectivă care tocmai din acest motiv se resimte amplificat.
Mi-amintesc trei povești diferite trăite în România.
Prima se referă la o fetiță de vreo 8-9 ani dintr-un sat foarte sărac și care pentru a ajunge la școală trebuia să meargă mulți kilometri pe jos. Și acea fetiță avea unghiile date cu ojă colorată. Cu siguranță vă întrebați de ce avea nevoie un copil să se poarte cu unghiile făcute. Și la școală! Pentru că avea negreală sub unghii și era modul în care putea ascunde asta ca să nu fie certată sau batjocorită la școală.
A doua poveste se referea la o mamă cu mai mulți copii tot dintr-o familie foarte săracă. Și deși fiecare zi venea cu multe provocări și greutăți, mama își făcea o dată pe săptămână unghiile cu ojă. Aceasta era ancora ei care îi amintea că este femeie. Un gest mic care o făcea să se simtă mai bine.
Iar a treia poveste este a mea. O tânără care o dată cu intrarea la pubertate a început să se îngrașe, așadar pe toată perioada liceului, a facultății și chiar și după, s-a confruntat cu miștouri și jigniri legate de fizicul său. Ba mai mult, a ales să activeze în domeniul dur al frumuseții unde standardele sunt foarte clare. Și uite că de aproape 13 ani sunt încă aici. Cum am reușit să rezist? Am descoperit într-o sesiune de psihoterapie că inconștient mi-am dezvoltat un mecanism de supraviețuire pe care tot repetându-l m-a ajutat să merg mai departe. Faptul că mă îmbrăcam cât puteam eu de frumos, că îmi îngrijeam și că îmi coafam părul tot timpul, că mă machiam frumos (mai ales că ritualul aplicării machiajului îmi place foarte tare) mă ajuta să îmi ridic moralul și să am o stare de spirit mai bună. Iar aceste gesturi nu m-au lăsat să mă afund în vreo depresie sau într-o stare de delăsare totală. Ce interesant este creierul uman și cum ne ajută să avem grijă de noi chiar și inconștient!
Încep să mă gândesc că nu este o coincidență faptul că în ultimele săptămâni am avut chef să mă îmbrac frumos, să mă machiez și să-mi aranjez părul aproape în fiecare zi. Se pare că e modul în care mintea mea mă protejează și îmi spune fă asta ca să n-o luăm razna.
În final vreau să vă reamintesc că sentimentele voastre sunt valide și reale chiar dacă alții o duc mult mai rău. Aveți dreptul să simțiți nesiguranță, neliniște sau frică chiar dacă sunteți într-un loc sigur și nu există în acest moment o amenințare reală.
Așadar, data viitoare când cineva vă întreabă cum sunteți sau cum vă simțiți spuneți adevărul. Am atâția oameni în jurul meu care își spun că n-au dreptul să se plângă pentru că ei sunt bine, că sunt recunoscători că au o casă șamd. Putem fi recunoscători și speriați în același timp, și merităm consolare dacă asta avem nevoie. Și uneori ne face bine să ne pieptănăm chiar și în vremuri grele.
Pentru cei care vor să ajute
Ce articol frumos, nu am mai citit de mult bloguri si ma bucur ca te-ai apucat din nou sa scrii aici, sa iti impartasesti gandurile cu atata lume. Bine punctat ♥️
Mulțumesc 😀 mi-era dor să scriu și deși aveam multe de împărtășit mi-am cam pierdut exercițiul. Mă bucur că blogul meu încă te mai atrage <3
Buna !
Sensul expresiei este chiar diferit de leneveala, poate un pic mai rau. Inseamna indiferenta. Baba este preocupata de lucruri neînsemnate, în timp ce în jurul ei au loc evenimente importante (tragice).
In cazul nostru, in primele zile de razboi, in soc absulut, vedem videouri de la petreceri, vacante, misto-uri si alte lucruri atat de nepotrivite pe un fond atat de tragic.
Nu se pune problema ca lumea sa nu-si continue viata, dimpotriva. Cred insa ca e cel mai bun moment sa nu ne mai laudam; Nu strica putin common sens, din respect pt familiile indurerate, sa fim mai linistiti si mai atenti cu ce postam pe retelele de socializare.
Din păcate sau din fericire, că nu-mi dau seama care e cazul aici, limba evoluează și astfel a evoluat și această expresie. În etimologia ei această expresie făcea referire la lene. La fel ca alte cuvinte folosite greșit de mult prea mulți oameni care au ajuns să își schimbe sensul doar din acest motiv și expresia de mai sus a căpătat în înțeles comun acest sens.
Eu de fel sunt un om mai practic și prefer să mă duc la Gara de Nord cu un pachet decât să stau să văd ce postează oameni pe care nu-i cunosc pe rețelele sociale. Îți mulțumesc pentru vizită și apreciez enorm că mi-ai scris pe blog ☺️
Ioana, un articol minunat.
Buna Anna. Eu iti inteleg punctul de vedere, insa as vrea sa iti amintesc ca tragedii se intampla in fiecare zi, dintotdeauna. Mii de oameni mor de foame in fiecare zi. Dezastre naturale se intampla tot timpul. Razboaie nu mai zic. Eu inteleg ca iti este mai usor sa te identifici si empatizezi mult mai mult atunci cand aceste tragedii se intampla mai aproape de tine personal, dar nu este vorba de common sense aici. Pe principiul asta, nimeni nu mai impartaseste nimic placut si vesel pe retelele de socializare, pentru ca traim o serie de tragedii de ani si ani. Cred ca este vorba de perspectiva aici si, asa cum spune Ioana, nu avem dreptul sa le impunem altora sa fie mai linistiti si mai atenti. In plus, viata si experienta unui om este mult, mult mai mare decat ceea ce este expus pe social media. Sa nu reducem oamenii la o serie de postari pe internet, zic. Nu cred ca ti-ar placea sa fii judecata in felul asta, dar daca vrei sa porti doliu, fa-o. Traim cu totii cu multa durere in suflet momentan.
Doamne, Clara, ce frumos și blând ai punctat.
Mulțumesc!
Buna Clara,
2 lucruri de mentionat: nu am impus limitari absolut nimanui, poti reciti comentariul meu, iar Ioana se referea strict la contextul razboiului vecin.
Iti apreciez punctul de vedere, este absolut subiectiv cum intelegem si reactionam la ce se intampla in jurul nostru. Intentia exemplului meu nu facea decat sa incurajeze empatia si sa ajute poate unele persoane care nu-si dau seama ca este cu adevarat ridicol sa te piepteni cand tara chiar arde. Si nu, nu inseamna lene. Altfel, ar fi dormit pe ea sau in price caz ar fi sunat altfel proverbul 🙂
Anna, mie mi se pare un pic paradoxal modul în care încurajezi empatia doar unidirecțional. E un fel de dublu standard. Plus că ce am vrut să punctez prin articol este că nu e treaba mea să judec cum își trăiește altul viața. Eram la prietena mea din Republica Moldova care se ocupă cu servicii de manichiură când mi-a zis că au început să o caute multe femei din Ucraina (pentru că e vorbitoare de limbă rusă) ca să se programeze la manichiură în București. Ce ar fi trebuit să le răspundă: “Vouă vă arde țara și vă arde de manichiură la București”?
Aici aș invoca să ai tu puțin common sense. Chiar e ok să nu ne băgăm în viețile oamenilor, mai ales în aceste momente în care fiecare se agață de ce poate.